Bine ai venit, Vizitator
Username: Password:

SUBIECT: Mari actori romani

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 5 luni #44259

Emanoil Petruț

emanoil-petrut-508754l-thumbnail_gallery.jpg


S-a nascut la 8 februarie 1932, la Marasesti. Tatal, Gabriel Petrut, era impiegat CFR, iar mama, Ecaterina Petrut, o modesta functionara. Pasiunea pentru teatru si-a descoperit-o activand pe langa trupa teatrului din Focsani. Acolo este remarcat de Ion Lascar care il aduce la Teatrul National din Iasi, in 1948. In Iasi, Emanoil Petrut urmeaza cursurile Facultatii de Teatru din capitala moldova, dar in anul urmator se transfera la IATC Bucuresti, activand pe scena de la Constantin Nottara. Din 1957 va face parte din colectivul de actori al Teatrului National, unde va ramana pana la sfarsitul vietii.

Cariera lui actoriceasca il va aduce sub bagheta unor mari regizori: Dinu Cocea, Gheorghe Vitanidis, Andrei Blaier, Mircea Dragan, jucand in zeci de filme. Totusi formarea sa pe scena teatrului l-a indreptat cu predilectie spre teme istorice, memorabil ramanand rolul pandurului Tudor (Vladimirescu), in filmul omonim al lui Lucian Bratu din 1962.

A plecat dintre noi la 8 august 1983, la scurt timp dupa decesul sotiei sale, Catinca Ralea Petrut, fiind inmormantat in Bucuresti, la cimitirul Bellu. In memoria sa, primaria orasului Marasesti i-a dat numele sau Casei de Cultura a orasului.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 4 luni #44321

Ernest Maftei


ernest-maftei-212195l-214x0-wtm-f4e99869.jpg


Ernest Maftei a fost un actor român, epigramist și adept al Mișcării Legionare. S-a născut la 6 martie 1920 în comuna Prăjești, lângă Bacău. La școala normală (școala de învățători) din Bacău a debutat cu versuri în revista Liliacul, editată împreună cu patru colegi. Tot aici a aderat la frăția de cruce, organizație anticomunistăa tineretului național-creștin, al cărei lider a devenit la vârsta de 17 ani. În 1937 a participat la tabăra FDC de la Carmen Sylva (Eforie Sud). În 1938 a fost arestat de autoritățile dictaturii regelui Carol II și încarcerat în lagărul de la Vaslui, unde, la 21 septembrie 1939, au fost executați câteva zeci de membri ai partidului „Totul pentru Țară”, moment descris în numeroase interviuri. Între 1941-1945 a urmat Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din Iași. În aceeași perioadă a fost arestat și condamnat de autoritățile antonesciene pentru activitatea de membru în FDC. Ca deținut politic, a fost închis în penitenciarele din Galați, de la Jilava și Văcărești. Judecat de patru ori pentru apartenență la Mișcarea Legionară, a fost achitat de fiecare dată. După război a fost șomer, fiind hăituit pentru orientarea sa politică. A jucat la Teatrul Poporului sub numele de Erman Valahu. Aici a primit Meritul Cultural clasa I, la care a fost nevoit să renunțe pentru a nu se deconspira. A fost arestat și condamnat de regimul comunist. A avut o șansă unică, reușind să scape de condamnare grație talentului înnăscut.

Deși a fost un prețuitor constant al farmecului feminin, actorul nu a fost căsătorit decât o singură dată. Fiul său Gheorghe (Gheorghiță) Maftei este un artist plastic cunoscut.

Ernest Maftei se afirmă în cinematografie cu pelicula Desfășurarea, regia Paul Călinescu, 1954. A urmat o carieră de excepție, Maftei însumând în palmaresul său multe filme. A devenit unul dintre monștrii sacri ai filmului românesc și unul dintre cei mai populari actori români. Alături de Colea Răutu și alți actori, a înființat Uniunea Cineaștilor din România. A primit premiul UCIN la împlinirea a 50 de ani de cinematografie, iar din partea consiliului director al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România „Diploma de recunostință” pentru contribuția la dezvoltarea artei și culturii naționale. A colaborat la realizarea emisiunii „Ferma”, specializată pe teme din viața rurală și agricultură, transmisă pe canalul TVR2. A refuzat oferta de a juca într-o telenovelă românească, în ciuda onorariului impresionant (300 euro pe zi), considerând-o o producție mediocră. A respins și premiul „Cel mai bun român” pe anul 2005, deoarece între nominalizați se numărau personaje sumbre ale politicii ultimilor 16 ani și pseudovedete ale unor emisiuni de televiziune de nivel submediocru.

În noaptea de 21 decembrie 1989 a participat, alături de tineretul român, la manifestația anticomunistă din Piața Universității. Avea să lase familiei un bilet cu următoarele versuri, pentru cazul în care nu s-ar mai fi întors: „În lutul greu din care am plecat / Am frământat simțire. / Din ură am clădit iubire. / Între seninul din Înalt / Și jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câștigat. / Mi-e barba albă, încâlcită, roasă. / Părinte, o să vin curând acasă” . În acea noapte, la baricada de la „Intercontinental”, a reușit să ia dintr-un TAB două automate AK-47. Cu acestea a pătruns a doua zi în clădirea Comitetului Central al P.C.R după fuga lui cuplului Ceaușescu. Prima perioadă a regimului lui Ion Iliescu a însemnat pentru „Bădia” (cum îi ziceau prietenii și simpatizanții) persecuții mai mari decât în perioada lui Ceaușescu.

Ernest Maftei a fost o permanență a manifestațiilor de stradă începând din ianuarie 1990. A fost de asemenea unul din reperele Pieței Universității, îndemnând tineretul să lupte împotriva comuniștilor care își consolidau puterea. Venirea minerilor în București, la instigațiile lui Iliescu, a însemnat teroare și moarte răspândită pe străzile capitalei. La 14 iunie 1990, Maftei a fost ridicat de acasă de cinci indivizi deghizati în mineri, bătut și aruncat pe malul Dâmboviței, unde a zăcut inconștient circa șapte ore. A fost salvat de un cetățean care l-a recunoscut și l-a transportat la urgență la spital. Soția lui Maftei avea să decedeze, în urma unui infarct, din cauza acestor persecuții. În august 1991, în timpul puciului de la Moscova, la postul de radio german Deutsche Welle, Maftei a fost nominalizat al cincilea pe o presupusă listă a celor mai periculoși anticomuniști, listă întocmită de autoritățile de la București. Rămâne memorabil răspunsul lui Ernest Maftei: „Hai că-s porci! Tocmai pe locul cinci și nu pe primul?” În 1995, a devenit membru al partidului „Pentru patrie”, alăturîndu-se camarazilor săi împreună care luptase și suferise în închisori.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 3 luni #44422

Regizorul Cristi Puiu, la aniversare

cristi-puiu-800x676.jpg


Născut la 3 aprilie 1967, în București, Cristi Puiu este un apreciat regizor și scenarist.

Filmul său de debut, Marfa și banii, lansat în 2001, a obținut numeroase premii internaționale, între care cel al Juriului & Premiul Findlin la Festivalul de Film de la Cottbus – Germania.

În 2004, cu Un cartuș de Kent și un pachet de cafea, obţinea Ursul de Aur pentru cel mai bun film de scurtmetraj la Festivalul Internațional de la Berlin.

Moartea domnului Lăzărescu, din 2005, avea să îi confirme valoarea ca cineast al ‘noului val’, cucerind premiul Un Certain Regard la Festivalul de Film de la Cannes.

În 2010, Cristi Puiu a lansat lungmetrajul de ficțiune Aurora, în care a interpretat personajul principal şi pentru care s-a documentat timp de doi ani, răsplătit cu un trofeu Gopo pentru cea mai bună regie.

Sieranevada (2016) a câştigat trofeul pentru cel mai bun film la cea de-a unsprezecea ediţie a Galei Premiilor Gopo.

Cristi Puiu este căsătorit Anca Puiu, producător de film, având împreună 3 copii.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 2 luni #44493

George Constantin

George_Constantin_1248220470_0.jpg


Nascut pe 3 mai 1933 in Bucuresti si decedat pe 30 aprilie 1994, celebrul actor George Constantin a fost casatorit cu mezzo-soprana Iulia Buciuceanu sora celebrei actrite Tamara Buciuceanu Botez cu care a avut un baiat , azi actor celebru ca si tatal sau la Teatrul Nottara din Bucuresti: Mihai Constantin cunoscut din filmul " Liceenii "

Actorul a jucat intr-o perioada cand supravegherea stricta a actorilor a fost unul dintre ordinele foarte clare pe care partidul comunist le-a dat politiei politice inca de la infiintarea acesteia. Au fost perioade in care ofiterii Securitatii devenisera chiar „critici teatrali“, iar rapoartele lor au stat la baza cenzurarii multor replici din piesele de teatru. Asta in cazul in care nu era interzis tot spectacolul. In atatia ani nu au lipsit nici situatiile ilare. Securistii se descopereau in personajele unor piese, iar scandalul care urma era de pomina. Securitatea nu era atenta doar la replicile „destabilizatoare“ ale actorilor, ci era pusa de partid sa gestioneze si crizele economice care interveneau in teatre.(Emil Berdeli) La „Nottara“, de pilda, dupa o sedinta furtunoasa despre subventii si cifre de plan, actori precum George Constantin, Alexandru Repan, Horatiu Malaele au spus ca teatrul romanesc nu mai poate supravietui in socialism, „cand sarcinile impuse de autogestiune sunt foarte mari“. La vremea respectiva, sa afirmi ca teatrul controlat de partid nu mai poate supravietui in Romania era aproape o crima. Actorul Dorin Varga chiar a mers mai departe, spunand ca rentabilizarea este o perdea de fum care trebuie sa ascunda faptul ca actorii sunt concediati in urma unor „dispozitiuni din ratiuni mult superioare“. Adica, traducand limbajul abscons in care se tineau sedintele epocii, puterea ii da afara pe artisti pentru ca nu mai poate sa-i plateasca. Era o situatie noua pentru Securitate, greu de gestionat. Revolta unor actori cu greutate scapata de sub control se putea solda cu destituiri in lant. Atat in randul activistilor, cat si al securistilor. Mai ales ca rapoartele Securitatii semnalau situatii similare si la Teatrele Giulesti, „Bulandra“ ori „Tandarica“. A fost una dintre cele mai negre perioade ale teatrului romanesc, mai ales ca partidul nu avea de gand sa faca nici o concesie.

George Constantin era un actor perfect, un monstru sacru al teatrului si filmului romanesc care nu lăsa spaţii moarte. Jocul lui avea o muzicalitate extraordinară. A fost un Mozart al actoriei, dar era în acelaşi timp foarte precis.

Iata impresiile unor mari oameni despre acest monstru,care s-a dovedit a fi mai târziu unul sacru.
Dorel Vişan:"L-am descoperit în Act Veneţian,de Camil Petrescu.Eram student pe atunci şi m-a impresionat faptul că el dezvolta cu măiestrie şi dintr-o experienţă serioasă exact ceea ce ne predau profesorii noştri de actorie.Atunci am simţit,am intuit rosturile actorului şi cât de mare bucurie poate să-ţi dea găsirea acelor elemente care conturează un destin ce nu-ţi aparţine decât trecător şi îl ai de împlinit utilizând propriile-ţi instrumente - minte,trup,voce şi,bineînţeles,talent.

Dan Stanca:"Prin fiecare rol,George Constantin sporea fiinţa.Cred că asta trebuie.A făcut teatru pentru a reîntâlni viaţa.A trăi această a doua sau a câta viaţă pentru a cunoaşte Fiinţa.A cunoscut Fiinţa şi a devenit Fiinţă.În Nefiinţă tot Fiinţă e."
Radu Popescu:"George Constantin a umplut şi legat,cu mult meşteşug,şi cu efectele-i binecunoscute,rolul cam de superfetaţie şi redundanţă al Tatălui."

Dana Dogaru:"Avea încredere în ceea ce făcea şi-n acelaşi timp neîncredere în puterile sale.Era modest în faţa marilor artişti şi indiferent în faţa neaveniţilor.Avea nevoie de afecţiune,curajul de a-şi împărtăşi gândurile,era dispus să sufere,să se plece,să se sfâşie,să suporte neînţelegerea şi uneori resentimentul publicului.Se golea în întregime de el pentru că avea de scos în afară nu numai ce ştie despre el,ci şi ceea ce bănuia că e,fantasmele,viaţa lui inconştientă.Am învăţat enorm de la el şi rămâne pentru mine Uriaşul.Uriaşul creator de personaje."

Marin Sorescu:"Un actor atât de mare ca George Constantin poate scoate din sân trei regi Lear.Cel care se vede pe scenă e seducător şi va rămâne fără îndoială ca o creaţie neobişnuită.O imensă bunătate degajă această creaţie."

In memoria sa azi avem azi Festivalului International de Teatru pentru elevi „George Constantin” si o Sala Studio – “George Constantin” - un spaţiu elegant şi funcţional cu maximum 99 de locuri la Teatrul Nottara , un imens regret si o mare uitare (din nefericire).
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 1 lună #44718

Astăzi este ziua ta - Virgil Ogăşanu

astazi-este-ziua-ta-virgil-ogasanu-36695.jpg


De peste 50 de ani ne-a bucurat şi ne bucură cu filmele în care a jucat, cu minunatele roluri făcute în zecile de piese de teatru, cu scheciurile şi momentele umoristice din emisiunile de divertisment ale televiziunii, cu neuitatele Revelioane de dinainte de 89. Cu mare poftă de muncă şi de scenă, spre bucuria tuturor, îl puteţi vedea oricând la spectacolele teatrelor Bulandra, Metropolis sau Teatrul Evreiesc.

Înalt, subțirel, cu părul pieptănat într-o parte, cu aerul adolescentului buimăcit de lumea din jur, era cunoscut, încă din anii 60 de milioane de oameni, care, fie au mers la teatru, fie l-au văzut în sălile de cinematograf, fie s-au bucurat de prezența lui pe micile ecrane. Şi azi, o poză de-ai arăta cuiva, ți-ar răspunde imediat: este Virgil Ogășanu!

S-a născut la 17 iunie 1940, în timpul războiului, în vremea când tatăl său (avocat de meserie) își făcea, pe front, datoria față de țară. De aceea nu are amintirile unei copilării idilice, cu accente paradisiace, ca mulți alți copii, născuți în alte vremuri, ci mai degrabă i-a rămas în memorie condiția de refugiat la casa părintească a tatălui, la Poronia Mare, județul Mehedinți, construită la marginea unei păduri.


Deși atmosfera pare încântătoare, îngăduind jocul în mijlocul naturii generoase, amintirile sunt umbrite de urgia războiului, căci, în timp ce se juca pe o pajiște, deasupra lui se mitraliau două avioane: unul nemțesc și altul american. Apropierea de teatru s-a făcut (cum altfel?) prin limba română. Un profesor de română, care iubea teatrul, monta mici piese cu ei, elevii, distribuindu-l și pe el într-o piesă a lui Baranga: „Mielul turbat”.

De aici i s-a tras! Apropiații au tăbărât pe el, încredințându-l că are talent și că ar trebui să dea la teatru. A jucat în trupa de amatori din oraș și a cochetat cu muzica, fiind toboșar al unei formații din urbe. Pasiunea pentru muzică a transmis-o fiului său, Mihai Ogășanu, care a compus multe din piesele celebre ale Loredanei Groza: „Zig-Zagaa”, „Lele”, etc.

Dă examenul de admitere la teatru cu poezia „Zdreanță”, absolvă IATC-ul în 1964 și este repartizat la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, unde face roluri excelente în „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian și „Nu sunt Turnul Eiffel”, piesa scrisă de Ecaterina Oproiu. În 1965, dă concurs la Teatrul Bulandra, unde activează și în prezent. Debutul în cinematografie a avut loc în 1962, cu pelicula „Doi băieți ca pâinea caldă”. Au urmat alte și alte filme, zeci și zeci de roluri în teatru, prezențe la Teatru radiofonic, multe apariții în scenete și pastile comice în emisiunile de divertisment ori în Revelioanele de mare succes de până în 1989.

După Revoluție, câștigă o Dacia la CEC, încasează contravaloarea și-și cumpără o căsuță pe malul lacului Tâncăbești, la marginea satului. O vinde în anul 2000, pe motiv că, din „marginal”, s-a trezut în mijlocul comunei, fiindcă, între timp, se construiseră vile chicioase, care au sufocat și urâțit regiunea. Acum, în căsuța sa cumpărată la Cornu, se trezește în fiecare dimineață în cântecul mierlelor, se plimbă desculț prin rouă, când abia s-a ridicat soarele, inspectează grădina de flori, mica livadă, și se bucură de toate lucrurile bune și frumoase, pe care le-a creat Dumnezeu.

Astăzi, tot cu voia Lui, îndrăgitul actor împlinește 77 de ani. Să-i urăm mulți ani liniștiți și frumoși, bucurii, multă sănătate și multă fericire alături de cei dragi. La mulți ani, Virgil Ogășanu!
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: acum 1 an 1 lună by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 1 lună #44719

Astăzi este ziua ta - Adrian Titieni

astazi-este-ziua-ta-adrian-titieni-36415.jpg


Carismatic, excelent ca actor, bine cotat în lumea cinematografiei, Adrian Titieni a ajuns să iubească această meserie, după ce aproape toată copilăria şi adolescenţa a stat sub semnul întrebării hamletine „a fi sau a nu fi...actor”, tot gândindu-se şi răzgândindu-se, până când soarta (exasperată de acest baleiaj) a decis : Actor. Asta spre satisfacţia lui ulterioară şi spre bucuria noastră ca spectatori. Căci, în Titieni, avem într-adevăr un actor de primă mână!

S-a născut la 6 iunie 1963, în Bistrița, și, în mare, a fost un copil cuminte și studios, luând premii până în clasa a XII-a. În școala gimnazială n-a avut preferințe pentru un anumit obiect de studiu, însă până în clasa a VIII-a performa la matematică și istorie, mergând la olimpiade. Timpul liber și-l petrecea cu un grup de prieteni, liniștiți ca și el, cântând seara la chitară și intrând în casă înainte de ora 22. Mai mergea în Pădurea Codrișor de lângă oraș, cu sucuri și sandvișuri, făcând focuri de tabără și susținând un coleg care venea mereu cu o plasă de fluturi. Ei bine, acel prieten al său a ajuns mai apoi unul dintre cei mai importanți entomologi din România.

Pasiunea pentru film și-a descoperit-o de mic, fiind „clientul”frecvent al cinematografului din Bistrița. Nu scăpa nici o premieră. Venea apoi acasă refăcând scenele văzute, imitând personaje și voci pe diferite tonalități, înregistrându-se la casetofon. Asta până în clasa I-a și a II-a, când, cu minte de copil, a pus în cui actoria. În gimnaziu și liceu deja vroia să fie ba aviator, ba medic, ba silvicultor sau economist.

Noroc că, în clasa a XII-a, pe când dorea să dea examen la ASE, o profesoară de Tehnologia materialelor de construcții l-a auzit recitând poezia „Cetatea Neamțului” și i-a spus că, obligatoriu, trebuie să dea la actorie. L-a convins, deși era extrem de îndoit de reușita sa. Vine în București la evaluare (1981) și se întâlnește cu Cătălin Naum care îl descurajează, dar îl și ambiționează în același timp.

Examenul la actorie devine cheia de boltă a preocupărilor sale, se pregătește tot cu Naum, dă examen cu poezia „Cetatea Neamțului” (deși Naum îl sfătuise să n-o facă!) și ia din prima. Urmează complexul provincialului în primul an de facultate, acuză lumea necunoscută, obiceiurile străine lui, slaba relaționare cu colegii și frământarea că nu este pregătit îndeajuns pentru această meserie.

Toate la un loc l-au făcut să creadă că i-ar fi fost mai nimerită Facultatea de Psihologie. Se întâlnește cu decanul acestei facultăți (care, din fericire, îl văzuse jucând în piesa Harap Alb) și-l roagă să-i faciliteze transferul. Bun psiholog (profesor, de!) acesta îl sfătuiește să rămână unde este și, ca să-i tempereze avântul, îi pune în brațe bibliografia pentru diferențe. A fost momentul crucial și răzgândirea. S-a întors pe scenă. Soarta l-a strunit exact la momentul oportun.

De atunci, și-a deschis aripile ca un fluture ieșit din coconul care-l ținuse prizonier. În 2003 absolvă și cursurile postuniversitare de Regie și Montaj Film și TV, lucrează la postul național de televiziune, este consilier la departamentul Relații Publice al Președinției României, consilier de stat al primului-ministru Călin Popescu-Tăriceanu și, din 2012, rector al UNATC „I.L.Caragiale” București, până în martie 2016, când a devenit Preşedinte de Onoare al UNATC.

Din 2009, inițiază „Sighișoara Film Festival”, pol de întâlnire pentru profesioniștii în domeniu din țară și străinătate. După ce obține Premiul pentru cel mai bun actor de comedie (acordat de FESTCO), Premiul pentru cel mai bun actor (Festivalul Internațional „GrandOff”), Premiul pentru interpretare masculină (dat de UCR), în 2012, este distins cu Premiul Gopo pentru cea mai bună interpretare masculină pentru rolul doctorului Crișan din filmul „Din dragoste cu cele mai bune intenții”.

Astăzi, Adrian împlinește 54 de ani. Să-i urăm tot ce e mai bun în lume, bucurii alături de cei dragi, multă sănătate și roluri în filme, care să cucerească premii ce n-au mai fost vreodată luate de actorii noștri. La mulți ani, Adrian Titieni!


Astăzi este ziua ta - Adriana Titieni


astazi-este-ziua-ta-adriana-titieni-36485.jpg



Este frumoasă, veselă, zglobie, cu umor, extrem de volubilă, prietenoasă, pozitivă şi mai ales talentată. În toate: de la teatru, film şi televiziune, până la profesorat, lucru cu copiii şi „master chef” în bucătărie. Face nişte prăjituri atât de bune, încât ar putea porni o afacere în acest domeniu! Oricum, chiar dacă neagă asta (dintr-un răsfăţ adolescentin, care o prinde foarte bine), cea mai bună postură pentru ea este tot aceea de actriţă, moderator şi realizator de emisiuni radio-tv.

S-a născut la 9 mai 1976, şi a ştiut încă de la vârsta de trei ani că o să fie actriţă. De ce? Din cauza unor afişe lipite pe un geam din casa bunicilor, afişe decupate din revista Cinema şi care îl înfăţişau pe Radu Beligan. De multe ori asculta teatru radiofonic cu piese în care acesta juca, privea îndelung afişul şi adormea cu gândul că, poate într-o zi, îi va fi parteneră pe scenă.

Dacă, cumva, o întrebai în acea vreme ce ar vrea să se facă atunci când va fi mare, spunea dintr-o răsuflare „actriţă!”, fără să ştie ce implica asta. Astăzi ar spune (tot răsfăţându-se) că a fost o opţiune greşită. Nu-i plac repetiţiile de zeci şi zeci de ori la o scenă (când ei îi iese din prima), consideră că n-are răbdare sau suficent talent, ba chiar este convinsă că menirea ei ar fi fost de „Chef”, adică să gătească în bucătărie (mai ales prăjituri, după care sunt topiţi soţul, Adrian Titieni, şi cei doi copii, Marc şi Ariadna).

În teatru, debutează încă înainte de a intra la UNATC, la 19 ani, pe scena mare a Teatrului Naţional din Craiova, cu Danaidele lui Purcărete, fapt care a convins-o cu atât mai mult să dea la teatru. De fapt, a oscilat întotdeauna între teatru şi psihologie, sfârşind prin a le face pe amândouă. În timpul facultăţii, însă, chiar când era anul I, îşi cunoaşte viitorul soţ, în postura lui Adrian Titieni, care era lector la grupa lui Ion Cojar, adică la clasa ei.

După vreo 3-4 luni de tatonări au ieşit împreună, iar de la a treia întâlnire Adrian o cerea deja în căsătorie. A spus „da” încă de atunci, dar, în fapt, căsătoria lor s-a produs la un an de la prima lor întâlnire. Avea 23 de ani. La un an de la căsătorie venea pe lume Ariadna şi apoi Marc. Adică în anul III şi IV de facultate, dar n-a acuzat asta, dimpotrivă, a considerat că mai târziu, când va avea mai multă treabă de făcut, acest lucru are s-o ajute.

În anul 2001 absolvă UNATC-ul, secţia actorie, după care, deşi nu a avut multe roluri în filme (a jucat în vreo 6-7 lungmetraje), a avut şansa imensă de a juca alături de mari actori şi sub îndrumarea unor excelenţi regizori: Ciulei, Purcărete, Colceag. Punctul culminant îi pare a fi fost colaborarea cu Coppola, în „Youth Without Youth” (2007), unde a avut o scenă cu personajul principal interpretat de Tim Roth.

Momentan, familia Titieni se află în perioada cu emoţii a bacalaureatului şi a admiterii la facultate, deoarece fiica lor, Ariadna, dă mai întâi Bac-ul şi apoi examen la Facultatea de Medicină.

Astăzi, însă, dincolo de emoţiile inerente vis-a-vis de admiterea la facultate a fiicei, sau tocmai pentru că ar considera că o reuşită ar fi cel mai minunat cadou, frumoasa actriţă împlineşte 41 de ani. Să-i urăm tot binele din lume, multă sănătate, bucurii enorme lângă cei dragi, cât mai multe roluri în teatru şi film şi, evident, baftă la Bac şi la admitere Ariadnei! La mulţi ani, Adriana Titieni!
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: acum 1 an 1 lună by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 1 lună #44720

Astăzi este ziua ta - Valentin Uritescu

astazi-este-ziua-ta-valentin-uritescu-36391.jpg


Cu un glas blând, domol, sfătos şi un accent ardelenesc de care nu s-a despărţit sau n-a vrut să se despartă niciodată, de o duioasă modestie şi o blândeţe vizibilă, care i se citeşte pe chip, nemeritat sau poate numai de Dumnezeu ştiut, de aproape 40 de ani, Valentin Uritescu este chinuit de o boală care i-a dat viaţa peste cap, ţintuindu-l în casă şi făcându-l să renunţe la meseria care i-a fost atât de dragă: actoria.

N-a fost deloc un june-prim, ba dimpotrivă, cu figura sa provincială, l-au prins foarte bine rolurile ostăşeşti (sergentul Şaptefraţi în serialul „Lumini şi umbre” şi în pelicula „Noi, cei din linia întâi”) ori de bunic (în „De ce are vulpea coadă?). N-a avut multe roluri principale în filme sau în teatru, dar a avut întotdeauna un loc bine definit în inimile spectatorilor, căci personajele interpretate cu atâta naturalețe și sinceritate de el au rămas în memoria colectivă a atâtor generații încântate de insolita și fermecătoarea sa prezență .

S-a născut la 4 iunie 1941, în localitatea Vinerea, județul Alba, și-a copilărit în praful ulițelor satului sau printre holdele de grâu aplecate de vânt, simțind ce înseamnă libertatea deplină, alergând spre zările depărtate sau călărind pe deșelate calul său drag, Puiu. A crescut un purcel de lapte cu un biberon adus din Statele Unite, urmărea șoimii cum vânează porumbeii, ducea vacile la taur și-avea timp să vadă cum zboară păienjenii prin aer.

Atunci a cunoscut-o pe țigăncușa Zenobia, cu gambe fine și pulpe lucioase, cea care i-a arătat pentru întâia oară ce simte un copil devenit bărbat în brațele ei, și tot atunci a căpătat o „superbissimă blenoragie” (cum s-a pronunțat medicul), tratată o săptămână cu penicilină. De aceea mersul la liceu i s-a părut un supliciu, o pedeapsă, un blestem, mai ales că era cazat la internatul liceului „Aurel Vlaicu” din Orăștie și trebuia să respecte un program de o disciplină draconică.

Cum era un sportiv foarte bun, după liceu a vrut să se înscrie la facultatea de sport, însă tatăl său, nu și nu!, actor și-l dorea. Asta deoarece tatăl, strungar fruntaș la Cugir, intrase într-o afacere cu aparate de proiecție meșterite de muncitorii din fabrică. Tânărul Valentin le comercializa, dar și stătea seara în pat, alături de mama și fratele său, vizionând pe peretele casei filme cu Humphrey Bogart ori „Copiii căpitanului Grant”. Astfel, se înscrie la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, absolvind IATC-ul în 1963, la clasa profesorului Constantin Moruzan.

În facultate primește bursă și este socotit o mare speranță. După facultate, destinul îl poartă la Brăila, unde a jucat pe scena Teatrului „Maria Filotti”, până în 1968. Se mută apoi la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, luând, în 1978, Premiul Special al Juriului la Festivalul Tineretului, pentru rolul Giles Overreach din piesa „Răfuiala”, de Philip Massinger. Între 1981 și 1991 joacă la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra , iar din 1991 este angajat la Teatrul Național I.L.Caragiale din București.

Numai că, o boală cumplită (sindrom extrapiramidal, un fel de Parkinson mai blând), care nu-i dă pace de peste 35 de ani, îl determină să părăsească acum câțiva ani scena teatrului, îngăduindu-i numai să-și ostoiască și să-și adune toate trăirile și pasiunile într-o singură preocupare: aceea de a scrie. Și o face chinuit, bătând zilnic cu două degete la mașina de scris, înșirând pe paginile albe gânduri, trăiri, emoții, întâmplări, bucurii, tristeți, o viață de om cu bune și cu rele înșirată ca mărgelele pe ață. Așa s-au născut două cărți: „Așa sunt eu, prost” și „Să ai grijă de cel bun din tine”, a treia, “Bântuit de vieţile altora”, fiind încheiată chiar anul trecut.

Cum spuneam, parcă asemeni biblicului Iov, viaţa nici acum nu conteneşte să-l lovească: “Am vrut să mă întorc la Vinerea, la locurile părinteşti, acolo am avut o casă, trei vii, patru livezi de pruni şi 12 ha de pădure de brad, dar s-a întâmplat un lucru îngrozitor. Fratele meu, fiind profesor, nu a avut bani, spre deosebire de mine care am câştigat foarte mulţi. Fiica sa, nepoata mea, a făcut leucemie galopantă atipică, pe care i-au descoperit-o în ultimul moment.

Singura şansă era să meargă la o clinică privată din Paris, însă tratamentul era foarte costisitor. Când am auzit, i-am zis să vândă casa, să vândă tot. După o lună de tratamente la Paris, cu medicamentele care erau la vremea aceea, în stadiul de experiment, a murit în seara de Crăciun, la 18 ani. Aşa că nu mai am nimic la Vinerea, decât mormântul părinţilor, unde vreau şi eu să fiu îngropat, fără fiţe, în coşciug din lemn, ca mama şi ca tata”, spunea, de curând, actorul.

Astăzi, cu blânda îngăduință a Domnului şi cu propria-i dorinţă de a ţine piept oricărei încercări, îndrăgitul actor împlinește 76 de ani. Să-i urăm multă, multă sănătate, zile cât mai frumoase și liniștite, bucurii alături de soție, să-i spunem că suntem alături de el şi să-i mulţumim pentru toate rolurile jucate care ne-au încântat de-a lungul atâtor ani. La mulți ani, Valentin Uritescu!
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 1 lună #44727

Marcel Iureş a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor

marcel-iure-a-primit-o-stea-pe-aleea-celebrita-ilor-cinemasuceava.ro-3mbis.jpg



Cel mai bine cotat actor român la Hollywood, Marcel Iureş, precum şi alte cinci nume mari ale culturii internaţionale au primit, sâmbătă, câte o stea pe Aleea Celebrităţilor, din Sibiu, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru.

Alături de Marcel Iureş au primit stele pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu compozitorul Vasile Şirli, regizorii Philippe Genty şi Rimas Tuminas, dansatorul şi coregraful Ohad Naharin şi Robert Wilson, regizor, dramaturg şi actor.

Stelele au fost acordate artistilor romani si straini pentru contribuția adusă la dezvoltarea culturii si artelor spectacolului.

Primele stele s-au acordat în 2013, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu iar de la inaugurarea proiectului au fost acordate 25 de stele.

Cel mai bine cotat actor român la Hollywood, Marcel Iureş, a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor

19349549-1533722713366038-1922180230-o.jpg
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: acum 1 an 1 lună by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 2 săptămâni #44782

Aimee Iacobescu

astazi-este-ziua-ta-aimee-iacobescu-37068.jpg


Seducătoare, graţioasă, copilăroasă, cu un aer de o fermecătoare inocenţă pe chip, a fost preferata publicului în seriile cu „Haiducii” (unde era mofturoasa şi răsfăţata domniţă Ralu) şi în filmele lui Sergiu Nicolaescu (unde înflăcăra imaginaţia bărbaţilor cu volănaşele şi decolteurile ei, adevărate „izvoare” de voluptate). Într-adevăr, când apărea în prim plan cu chipul angelic iluminat de frumuseţea tulburătoare, când trebuia să-şi arate puţin formele, un murmur vibrant străbătea sălile de cinematograf, sensibil fragmentat de dese oftaturi venite din inimă.

S-a născut la 1 iulie 1946 (de fapt susţine că s-a născut la 23 iunie, în noaptea de Sânziene), în localitatea Unguriu, judeţul Buzău, într-o familie destul de înstărită, cu tatăl medic militar şi mama absolventă a facultăţii de desen şi scenografie.

„Tata îi scria mamei scrisori de dragoste care începeau cu „ma bien aimee”. Numele de acolo provine. Tot ce am mai frumos în mine s-a născut acolo, în locurile acelea în care am copilărit. În vatra satului era o livadă şi în fiecare an, primăvara, îmi propuneam împreună cu fratele meu să aşteptăm momentul în care vor înflori pomii. Dar adormeam, iar livada înflorea de fiecare dată noaptea”, povestea actriţa într-un interviu.

S-a apropiat de teatru încă de la vârsta de 16 ani, când a jucat în spectacolele „Alizuna” de Tina Ionescu Demetrian şi „Adam şi Eva” de Aurel Baranga. Şi asta pentru că, la un festival şcolar de poezie, o remarcase (parcă era şi greu!) regizorul Sică Alexandrescu. Încurajată de această şansă ce i se ivise şi apreciată pentru jocul făcut, dă la IATC, ia examenul din prima şi termină şefă de promoţie în anul 1968.

Cum era regula atunci, că şefii de promoţie îşi pot alege repartiţia, optează pentru Teatrul Naţional din Bucureşti. „Tata nu a fost de acord să mă fac actriţă. Îmi spunea că voi muri de foame cu meseria asta” (din păcate, azi, îşi dă seama câtă dreptate avea tatăl atunci). Joacă zeci de roluri pe scena Naţionalului ( şi pe alte scene) şi debutează în film cu „De-aş fi....Harap Alb”, în 1965.

Urmează primul rol făcut în „Haiducii” (1966), apoi întâlnirea cu Jean Marais în coproducţia româno-franceză „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă”. Mai apoi devine „domniţa Ralu” în celelalte serii cu haiduci şi joacă în multe alte filme, până în anul 2009 („Copilăria lui Icar”, rolul Madame de Montenbourg). Apoi de îmbolnăveşte şi este diagnosticată ca având cancer.

Acum câţiva ani, toată presa relata faptul că marea actriţă trăieşte o dramă, deoarece (oricât de mare sau de mică i-ar fi pensia) nu-i ajung banii pentru medicamente. Disperată, ca să poată trăi, Aimee Iacobescu solicită UNITER-ului indemnizaţia de merit, care se acordă unor personalităţi trecute de 60 de ani. Deşi are dosarul depus de cel puţin trei ani, mai are de aşteptat până să se rezolve situaţia.

Partea mai puţin bună este că UNITER acordă numai (şi numai!) 153 de indemnizaţii de merit, intrarea unei persoane pe listă făcându-se doar în momentul decesului unuia dintre beneficiari. Absolut cinic, deoarece se poate trage concluzia că tu, ca artist, eşti pus în situaţia de a-ţi dori să moară mai repede un coleg de pe listă, ca să-i iei locul! Doamne fereşte!

Astăzi, însă, cu voia Celui de Sus, înfruntând boala, îndrăgita (fostă) domniţă Ralu împlineşte 71 de ani. Să-i urăm în primul rând să învingă în lupta cu boala cumplită, zile liniştite, atât cât se poate, rezolvarea tuturor problemelor materiale şi să-i spunem că-i suntem alături şi acum, aşa cum am fost la începutul anilor 70, când ne încânta cu fermecătorul ei zâmbet răsfăţat în „Zestrea domniţei Ralu”.

La mulţi ani, Aimee Iacobescu!
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 1 săptămână #44819

INTERVIU Regizorul Cristi Puiu despre filme si copilaria in Balta Alba, menta si ciocolata, R.A.C.L.A si Macanache

Cu Cristi Puiu am vorbit mai putin despre film si mai mult despre iubire, moarte si muzica hip-hop intr-o dimineata aproape caniculara, pe la jumatatea lunii iunie, in atelierul lui din zona Agronomiei din Capitala, unde mirosea a lemn proaspat si a vopsele. Imbracat lejer, in pantaloni trei sferturi, tricou de marinar si cu slapi in picioare, il tot sacaia un deget la care se taiase. „Probabil ca taietura asta a trebuit sa fie o plata, un tribut pentru ceva.” Abia ce se intorsese de la TIFF, unde lucrurile s-au intamplat bine, spune el. Am aflat ca-i plac Macanache si Micutzu, ca la sfarsitul anilor 90 filma clipuri rap pentru o emisiune difuzata de Atomic Tv si ca a avut „o copilarie, foarte, foarte misto” in Balta Alba. A fost la scaldat, la furat cirese si incepea anul scolar cu mainile negre de la culesul nucilor. „Ca-n Creanga, doar ca-n Bucuresti”.

La 7 ani a ucis un pui de rata, experienta care l-a traumatizat, iar de atunci s-a tot intalnit cu moartea. Cand a murit prietenul si vecinul sau din Balta Alba, Costel, ori cand a vazut primul om inecat.

„Mureau frecvent oameni in cartier si erau tinuti in casa, plecau convoaiele astea funerare din cartier, urlete, plansete, se mergea foarte incet, pe la intersectie se aruncau bani, iar noi alergam ca sa-i luam. Erau bani importanti, iti luai o inghetata Parfait si o inghetata Polar”.

Dupa ce a terminat montajul filmului „Marfa si banii” a fost internat la Elias cinci zile si a pierdut foarte mult sange. A suferit de Mallory-Weiss, o afectiune pe care a folosit-o apoi si in „Moartea domnului Lazarescu”.

Cu o voce calda si duhovniceasca vorbeste despre „nasterea din nou” in crestinism, este casatorit de aproape douazeci de ani cu aceeasi femeie, cu care are trei fete, Smaranda, Ileana si Zoe, formand o familie care ar putea fi catalogata drept traditionala, dar spune ca nu-l intereseaza cine se pupa cu cine si nu-i plac etichetele. Picteaza.

Intalnirea a durat putin peste trei ore, am pastrat neschimbata ordinea in care au curs intrebarile si raspunsurile, iar transcriptul se intinde pe 16 pagini, asa ca interviul va fi asemenea filmelor lui Puiu, lung.

"Atunci cand dai interviuri ajungi, nu constant, dar ajungi din cand in cand sa spui cam aceleasi lucruri pentru ca intrebarile nu se schimba si atunci nici rapunsurile nu se schimba. Uneori se schimba ideile. Daca viata te-a pus in situatia de a reconsidera ceea ce credeai despre un lucru sau un altul, dar in general, atunci cand vorbesti despre lucrurile pe care le faci. Eu fac cinema, iar lumea ma intreaba despre filmele mele, multe s-au schimbat, dar multe au ramas la fel si atunci in momentul in care mi se pune o intrebare, doua, trei, o mie legate de cinema, un procent important din raspunsuri sunt neschimbate. Mie nu-mi place sa repet ce am spus, ma plictisesc foarte repede sa ma si aud spunand aceleasi lucruri, dar n-o sa caut alte raspunsuri doar de dragul de a evita plictiseala. Daca alea sunt raspunsurile, alea sunt raspunsurile."

Partea 1. Noul val al filmului romanesc. Butonul de ascultare
Intr-un interviu cu Cristi Puiu, de Cristi Puiu, ce v-ati intreba?

„Ce ai da la schimb pentru ca asta sa iasa?” Se intampla la fiecare film pe care il fac sa imi apara intrebarea asta in minte ca si cum cineva din interiorul mintii mele mi-ar pune-o. Ce ai da la schimb?

Care e raspunsul?

As da multe, dar n-as da familia. Totul pana la oamenii de care sunt atasat, atunci ajung chiar sa ma rog invers. Sa le fie lor bine cu riscul de a rata filmul. E o intrebare care revine, legata de film, legata de cum a fost cat am lucrat la fotografii . Expozitia a iesit bine, oamenii au fost incantati, cred. Astea au fost ecourile. Ma gandesc ca lucrurile s-au intamplat bine, m-am intors de la Cluj si am venit sa vad ce mai e pe aici pe la atelier si m-am accidentat, sunt taiat, de asta stau cu mana in sus. Spun asta ca sa elimin orice fel de suspiciune de aroganta. Probabil ca taietura asta a trebuit sa fie o plata, un tribut pentru ceva.

„Lumea uita ca ce e val, ca valul trece. Fiecare film pe care il fac e ca si cum ar fi ultimul”

Filmul la care lucrez acum e ultimul film pe care il fac. Doresc sa fac multe filme, multe lucruri, dar tine de felul in care ne mobilizam. Alti oameni sunt mai dibaci la capitolul asta si nu au nevoie de schema asta. La mine nu are atat legatura cu o strategie construita de mine, cat are legatura cu experienta mea personala. Mie mi-a fost foarte greu sa fac film, la fiecare film am intampinat obstacole. De la „Marfa si banii” pana aici, la „Sieranevada”, lucrurile au mers in felul acesta. „Marfa si banii” este un film intrerupt, iar fara ajutorul lui Pintilie, care a bagat niste bani, nu ar fi existat si astfel nu ar fi existat noul val de film romanesc. Acest nou val de care se face atata caz. Lumea uita ca ce e val, ca valul trece.

Si atunci de ce se face atata caz?

Pentru ca suntem o natie complexata, pentru ca am crescut la periferia Imperiilor, pentru ca nu avem o identitate precisa,o identitate pe care o discutam la nesfarsit, asta conteaza mai putin, cat conteaza faptul ca asa complexati cum suntem, nu avem curajul sa spunem cine suntem. E o chestie de curaj. Apoi e suficient ca unul sa apara si sa spuna propria lui poveste pentru ca ceilalti sa-l bata cu pietre. Cum indraznesti sa spui asta? Nici macar dreptul asta nu-l ai.

Ati fost batut cu pietre, metaforic?

Am fost injurat foarte tare, foarte tare. Dar nu ma plang, e normal sa fie asa. Oamenii se supara si atunci reactioneaza.

V-au afectat?

Ma afecteaza pentru ca sunt viu, n-o sa ma afecteze cand o sa mor. Ma intristeaza, nu-s de piatra. De asta nici nu mai citesc ce scriu cronicarii.

Nici macar cronicile bune?

Alea-s cele mai triste. Pentru ca citesti o cronica buna, care a primit o gramada de stele, si descoperi in mod surprinzator ca omul ala a vazut un film pe care l-a fabricat in propria lui minte plecand de la filmul tau si asa isi adanceste singuratatea, mizantropia.

Nu asta facem toti, ne raportam la propriile experiente?

Oamenii fac asta foarte frecvent pentru ca sunt stapaniti de frica. Primul pas ar trebui sa fie punerea in modul de ascultare. E ca si cum ai apasa un buton pe care scrie „eu acum ascult si vad”. Oamenii se grabesc sa sara la concluzii inainte de a asculta, de a se uita la lucruri, de a se lasa impregnati de experiente.

Adica trec prea repede prin filtrul propriei gandiri?

Nu, nici macar. Ceea ce se intampla in mod frecvent, ma aflu si eu in situatia asta, de multe ori. Ce spun eu aici se bizuie pe experiente personale in mare masura, nu sunt lucruri citite in carti. Enuntul care vine de la celalalt este cel putin teoretic o agresiune. Exista acest risc, ca pozitia celuilalt sa fie incasata ca un gest foarte violent. Iti poate aduce suferinta si atunci te aperi. Cum te aperi? Construiesti o fictiune legata de celalalt, fictiunea aia pe care o imaginezi tu i se va substitui fictiunii venite dinspre celalalt. Tu vii cu o poveste, iar celalat vine cu o poveste despre ceea ce spui tu, si de multe ori se inlocuiesc lucrurile in mintea ta.

„Ce face creierul, cine e creierul si who the fuck is Alice? Ne aparam saracia si nevoile si neamul”

„ Ah, ai spus asta! Nu, nu, am spus asta, iar tu ai spus ca am spus asta”. Se intampla foarte frecvent. Poate fi o forma de aparare, poate fi o strategie, dar nu cred ca o inregistram asa. Nici macar nu o inregistram, spunem lucrurile cat se poate de natural, pac, pac, actionam, ne miscam in virtutea propriilor noastre frici, pulsiuni de tot felul, care sunt ale noastre, prin urmare ne miscam natural. Cat de natural te misti atunci cand esti stapanit de propriile tale frici? De propriul tau creier, care se afla intr-un proces continuu de productie. Creierul nostru produce fictiuni legate de lumea inconjuratoare si noi insine. Ca ne miscam natural. Cine ne miscam si cine natural, ce face creierul, cine e creierul si who the fuck is Alice? Da, cred ca ne protejam si avem asteptari destul de mici de la viata, mici in sensul rau. Ne aparam saracia si nevoile si neamul. Eu imi apar confortul si atunci voi face tot ceea ce-mi sta in putere.
Partea 2. Generozitatea actorilor de a se darui pe ei insisi.
O creatie artistica de orice fel poem, simfonie, actorul pe scena sau actorul in fata camerelor de filmat, nu se naste altfel decat ca un gest generos. Daca actorii vor sa-mi dea ceva, eu ma bucur sa primesc, dar trebuie sa fie cu adevarat ceea ce ei sunt. Spuneau niste oameni mai intelepti decat mine, niste crestini, ca sa fii generos insemana nu sa dai ce ai, ci sa dai ce esti. Daca lucrurile astea se intampla, atunci eu sunt primul care le primeste. Numai ca nu prea se intampla asa. In momentul in care exista calcul, atunci nu mai vorbim despre generozitate, vorbim despre negot. Actorul face ce face in urma unei analize, este intr-un calcul contabil. Steindhart zice ca „diavolul e un contabil”.. E foarte usor sa vezi ca e vorba despre frica. Oamenii sunt eroi, dar ei nu stiu, trebuie sa li se aminteasca din cand in cand, iar din eroi basculeaza in strategi. Generozitatea tine de eroism, iar calculul de strategie.
Partea 3. Tigrul din Oracol si uciderea unui pui de rata
Cristi Puiu alege filmul ori filmul il alege pe el?

Imi vine sa spun ca eu il aleg, dar daca spun asta inseamna sa gresesc. Daca as spune ca el ma alege, iarasi as gresi. Nu stiu unde se afla lucrurile astea, cum se intampla. Cred ca amandoua enunturile sunt valabile. Cateodata e mai usor de identificat ultima amintire pe care o ai legata de un film. Devine ultima amintire inregistrata. Merg pe strada vara si cineva ma intreaba de unde e plecat ideea, iar pentru a scurta calvarul spun „taica-miu a murit in 2007, la parastas s-au intamplat fel de fel de lucruri, iar mai tarziu, in 2011, 2012 cand m-a sunat Miro, directorul festivalului de la Sarajevo sa ma intrebe daca am un scenariu am zis n-am, dar pot scrie unul”, aveam in minte acesta poveste. Atunci ma gandeam ca ar trebui spusa povestea aia. Nu neaparat aia, ca nu poate fi spusa, nu mai exista, exista doar amintirea noastra aproximativa despre ceea ce s-a intamplat atunci, doar o poveste legata de o situatie ca asta. Niste oameni se intalnesc la parastas si atunci spun da, uite asa s-a intamplat. Oare chiar asa s-a intamplat? Nu, e mult mai amestecat.

Sunt ca intrebarile alea din Oracol. Sportul preferat, filmul, actorul, ce-ti place la persoana iubita. Iubesti? Esti iubita? Esti iubit? E fun. La un moment dat circulau testele alea psihologice prin scoala si era unul cu animalele.Sa spui vreo cinci animale, primul animal de pe lista este cum ti-ar placea tie sa fii perceput, al doilea este cum esti tu in realitate si al treilea cum esti perceput de catre prieteni, o poveste din asta. La animalul preferat am scris tigrul.

Asa va vedeati sau vroiati sa fiti perceput ca un tigru?

Nu asa ma vedeam, dar cert este ca vorbeam despre o fictiune, un roman care-mi place, da-mi place cum apare in el, era altfel decat la gradina zoologica. Cum ar putea sa-ti placa tigrul, ce stii tu despre tigru? Eu traiam intr-o poveste, dar frate-miu a raspuns gaina si mi s-a parut foarte tare. M-am simtit prost eu fata de mine insumi ca n-am spus cu adevarat ce-mi place, ca nu m-am intrebat cu adevarat. Nu ca tigrul nu-mi placea, imi placea ca fictiune, dar nu ceea ce-mi placea din lumea adevarata, din lumea in care te misti, in care traiesti. Imi amintesc ca mergeam la bunica la Botosani, unde erau foarte multe gaini, ne jucam cu ele, le dadeam de mancare, mie-mi placea o gaina, sora-mii alta gaina, lu’ frate-miu alta. Le dadusem porecle. Alergam gainile alea, erau foarte funny si induiosatoare, oricat de tampit ar parea ca suna.

Ati omorat vreo gaina?

Am taiat, da. Sunt si acum traumatizat de asta. Lumea in jur e intr-o chestie, e normal, aia e, aia e. Odata la Tulbureni, m-a pus tanti Nuta sa tai un pui de rata si mi-a dat un cutit, nu era de bucatarie, era un cutit de serviciu, care nu taie de obicei. Si am chinuit puiul ala de rata, n-am reusit sa-i tai gatul, m-a luat plansul. Plangeam eu, plangea si frate-miu. Aveam sapte ani si nu reuseam. Am schimbat cutitul si l-am omorat, dar n-am putut sa-l mananc.

image-2017-07-2-21850359-41-atelierul-lui-cristi-puiu.jpg


Partea 4. La furat. Ca-n Creanga, doar ca-n Bucuresti
Am crescut pe santier, in Balta Alba, pe vremea cat inca se construia, asa ca am fost destul de accidentat, capete sparte, cuie in talpi si cioburi. Jucam leapsa, hotii si vardistii si mergeam la furat cirese. Ca-n Creanga, doar ca-n Bucuresti. Am fost la furat de pepeni, de porumb, am fost fugariti.A fost action. Noi am crescut la periferia Bucurestiului si apoi urma campul. Peste camp se vedea fabrica de sticla, mai tarziu a aparut ceva mai departe in dreapta IOR-ul, exista si o balta, ii ziceau Izbanda, fusese un cimitir, nu stiu de ce ii zicea izbanda si acolo la Balta mergeam vara si faceam plaja, baie, ca toti oamenii din cartier. Mi-am luat si bataie din cauza asta. M-a batut tataia ca am fost la scaldat. Aveam 10 ani. Peste camp era fabrica de caramida si ne puteam plimba cu trenurile de marfa. Fugeam si ne agatam de ele. Ii ajutam pe cei din piata sa descarce pepeni si primeam fiecare cate un pepene din care mancam cocosul si apoi ne bateam cu ce ramanea, eram plini de zoaie. Iar toamna, inainte de inceputul scolii mergeam si culegeam nuci. Incepeam anul scolar cu mainile negre. Apoi se scuturau frunzele si faceam movile de frunze pe care saream. Am avut o copilarie foarte misto, foarte misto. Suprapusa aproape exact peste „Amintiri din copilarie”, a lui Creanga. Pupaza n-a existat, dar au existat chestii similare. La Balta am vazut pentru prima oara un inecat, l-au pescuit pe un militar. Iesea apa din el, il tot apasau, ii faceau masaj cardiac. Eram in clasele 1-4.

Era prima oara cand vedeati un om mort?

Nu. Mai mureau oameni la bloc.A murit vecinul meu Costel. L-am si sarutat, se invarteau toti in jurul mesei sa-si ia la revedere. El avea 10 ani, eu 9. Tin minte cu precizie. Mureau oamenii si erau tinuti in casa, plecau convoaiele astea funerare din cartier, urlete, plansete, se mergea foarte incet, pe la intersectie se aruncau bani, iar noi alergam ca sa luam banii.. Erau bani importanti, iti luai o inghetata Parfait si o inghetata Polar. Parfait era o inghetata de cacao, imi placea mie cel mai mult, costa un leu 50. Mai tarziu a aparut cea de vanilie cu glazura de ciocolata si mai tarziu a aparut inghetata Delia, preferata mea, 2 lei 45. Cam scumpa. Inghetata de menta cu glazura de ciocolata. Si acum imi iau la fel, de menta cu glazura de ciocolata. Se zice ca menta e planta berbecului. La mine functioneaza, imi place menta foarte mult.

„Moartea Domnului Lazarescu” e pe locul cinci intr-un top facut de cei de la New York Times cu cele mai bune filme ale secolului 21.

Am vazut, nu inseamna nimic. Au zis „so far”, suntem in 2017, secolul 21 e lung. De ce au nevoie oamenii de lucrurile astea? Pentru ca au nevoie sa-si vanda presa, sau poate ca era un pretext pentru a mai discuta un pic despre cinema-ul de azi. Topurile sunt foarte prezente. Cinema fara topuri aproape ca nu exista, la fel ca muzica fara topuri. Acuma mai nou li se aplica si cartilor aceasta grila. Si nobelul la fel, o prostioara. Daca ma ajuta povestea asta cu acest top 25 New York Times, publicatia cea mai renumita de pe planeta, sa obtin bani pentru urmatorul meu film, atunci cu atat mai bine. Daca nu ma ajuta, ce folos ca zice cineva esti acolo sau acolo? Iti hraneste orgoliul, vanitatea. O prostie.
Partea 5. Puiu si muzica rap
“Banul e dusmanul” e titlul unui slagar romanesc al zilelor noastre, cantat de rapperul Macanache, nu stiu daca ati auzit de el.

Am auzit, m-am si uitat pe Youtube dupa el, mi se pare foarte amuzant. E foarte viu. E greu sa imaginezi limba aia daca nu stapanesti limba, chiar daca la o prima vedere pare ca textele rapperilor sunt scrise de niste analfabeti. E foarte gresit sa sa crezi asta, dar n-o sa ma apuc eu sa fac analiza muzicii asteia si a tendintei, dar mi s-a intamplat sa filmez trupe de rap. In 98,’99. Iarna si primavara, dupa aceea in toamna m-am apucat sa filmez „Marfa si banii”. Am filmat o emisiune pe care o incepuse Florin Iepan pentru Atomic Tv, se chema Subcultura, el apoi s-a certat cu producatorii. M-a sunat un prieten si m-a intrebat daca m-ar interesa sa fac chestia asta si am zis da, de ce nu? Am continuat ceea ce Iepan a inceput, am ajuns prin Bucuresti, i-am filmat pe Rimaru, R.A.C.L.A, Delikt, La Familia la un moment dat, urma sa mergem la Tecuci sau Buzau, de unde erau Getto Dacii, dar n-am mai ajuns.Atunci am descoperit lumea asta, e o lume foarte frumoasa, iar acum face parte din istoria mea, finalul anilor 90, inceputul anilor 2000, epoca aia este destul de strasnic impregnata de muzica hip hop. Am ascultat hip-hop atunci, iar in „Marfa si banii” am pus o piesa sau doua, era o trupa se numea KoreKt, „baietii din Korekt... vin acum pe felioasa, nu mai stiu. Beton la microfon ca pasarea maiastra. Ce-i corect e corect ce nu-i corect e impotriva noastra”.

„Am ajuns sa-l ascult si pe Macanache, iar acum cateva zile mi-a trimis cineva un videoclip de-a lui Micutzu, AnTanTe”

Am ascultat mult timp hip-hop si asa am ajuns sa-l ascult si pe Macanache, iar acum cateva zile mi-a trimis cineva un videoclip de-a lui Micutzu, "AnTanTe". Mi s-a parut foarte bine facut si foarte inteligent, l-am dat si eu mai departe petru ca mi s-a parut ca merita, mai ales ca imi evoca amintiri din copilarie, desi el face parte dintr-o cu totul alta generatie.

„Mi-ar placea sa am posibilitatea sa scriu ceva pentru actorii care-mi plac. Imi plac multi actori, dar probabil n-o sa lucrez niciodata cu ei”

Micutzu a venit la casting la „Aurora”. E un actor bun, are un mare potential, mi-ar placea sa scriu ceva pentru actorii care-mi plac, dar nu am aceasta posibilitate. Desi imi plac multi actori, probabil n-o sa lucrez niciodata cu ei. Trebuie sa se si potriveasca cu ceea ce scriu, sa aiba disponibilitate. Asa la distanta imi plac, dar in momentul in care lucrez cu ei, lucrurile se complica, nu in cazul tuturor, dar e suficient daca unul, doi nu sunt acolo. Nu exista criterii, adica exista, dar sunt aparent functionale. E foarte greu sa evaluezi competentele oamenilor cu care ajungi sa lucrezi. Sa faci un film e foarte greu, foarte greu. Ca orice lucru care cere tipul asta de energie. Si atunci este important sa fii inconjurat de buni soldati. De oameni care sa fie solidari cu tine si cu ideea. E foarte important.

„Ordinul se executa, nu se discuta!”

Au fost cativa actori carora le-am spus,” bai, aici suntem pe front, eu sunt generalul, ordinul se executa, nu se discuta!”. Ajungi sa vorbesti cu un actor, sa-i explici, sa discuti personajul, cu de argumente, nu se poate fara argumente, iar unui argument tu trebuie sa-i opui un contrargument. Cand contrargumentul este „ dar eu nu cred, nu vreau sa fac asa”, nu e un contraargument.” Si atunci tu, excedat, regizorul, ajungi sa spui lucruri de genul asta.

Am citit intr-o carte ca daca fiecare dintre noi s-ar gandi la moarte cate jumatate de ora in fiecare zi, am trai intr-o lume mai buna. Dvs. cugetati des la asta.

Nu stiu daca cuget, asta e un cuvant foarte gras. Nu stiu ce inseamna sa cugeti. Ma gandesc la asta, poate ca intr-un fel vulgar. Adica nu neaparat profund, metafizic. Ma gandesc intr-un mod concret de multe ori si de multe ori intr-un mod vulgar. Nu pentru ca concret, ci pentru ca vulgar. Adica imi vin fel de fel de ganduri legate de moarte, iar gandurile astea sunt foarte colorate. Nu sunt toate extrase din putul gandirii, nu sunt toate adanci.

Woody Allen, Ipohondrul de serviciu al cinematografiei planetare

E un gand prezent. Vulgar, pentru ca vulgare sunt toate gandurile pervertite de frica. Cand nu exista frica, cand vine din liniste, din pace se naste gandul legat de moarte, poate ca gandul ala ajunge sa-i foloseasca si altcuiva, dar gandurile care vin din frica, ipohondrie, nu folosesc nimanui. Da, iti folosesc tie ca regizor pentru ca o sa creezi un personaj care are puseuri din astea de ipohondrie, da. Ii folosesc lui Woody Allen care joaca in propriile lui filme. Ipohondrul de serviciu al cinematografiei planetare.
Partea 6. Mallory-Weiss. Alb ca hartia
Ati fost aproape de moarte?

Am crezut ca o sa mor, da. Am pierdut foarte mult sange, un litru, doi litri si ma uitam la toate lucrurile care mi se intamplau atunci la terapie intensiva la Elias. Ma uitam asa la ele si ma gandeam ca vor fi ultimele lucruri pe care o sa le vad in fata ochilor, simteam ca ma duc pe topogan in jos, parea totul foarte grav, foarte serios, oamenii care veneau sa ma viziteze imi apareau ca fiind foarte frumosi, nu mai eram suparat pe ei. Dar nu e o chestie, o comanda pe care ti-o dai. In mod natural se intamplau lucrurile asa. Dar nu cred ca am fost pe moarte. Eram alb ca hartia, atat de alb eram si nu puteam sa stau in picioare. M-au hranit acolo in spital vreo cinci zile si apoi m-au trimis acasa.

Dupa ce am terminat montajul la „Marfa si banii” eram foarte obosit si trebuia sa-i rupem turta Ilenei, fetita noastra, a doua. Si atunci am facut barbecue in gradina la nasa Ilenei, juca Romania-Italia, cand am ajuns acasa si am facut dus mi s-a facut foarte rau. Am facut o chestie care se numeste Mallory-Weis, pe care am folosit-o apoi in „Moarte domnului Lazarescu”. L-am facut pe Lazarescu sa sufere de aceasta afectiune, nu e o chestie grava, dar poate fi. Eu am avut noroc.
Partea 7. Despre dragoste si alti demoni
Niste oameni au descoperit ca centrul raportulului actului sexual este vecin cu locul unde se intampla iubirea, iar din cauza asta se confunda foarte usor. Ajungi sa crezi ca-i aia, dar nu-i aia, de aici si tulburarea. La fel si modul in care pedaleaza oamenii. Am ajuns in timpurile de azi sa pedalam atata pe sexualitate, se vorbeste despre asta foarte mult, in presa, la televizor, peste tot. De ce oare? Poate ca ar trebui sa ne uitam mai atent la ceea ce suntem noi cu adevarat si ce inseamna de fapt iubirea fata de celalalt.

„De ce sa-ti faci un pacat din asta? Sa-ti masori dragostea? Trebuie sa dai pur si simplu, fara sa astepti nimic in schimb, iar daca se intampla sa se rupa, aia e. Aia e”

Omul din fata ta poate te iubeste, poate nu te iubeste. Daca tu investesti si te tradeaza, o sa suporti consecintele. Ce te faci? Si atunci incepi sa investesti cu taraita, cat mai zgarcit si de fapt nu investesti, totul e pe jumatate, o pacaleala pentru ca frica de esec este foarte, foarte mare. Cand esti in calculul asta contabil, pierzi cateodata linia. Singurul lucru pe care poti sa-l faci este, cred, spun asta azi, sa dai. Sa fii generos. Nu sa astepti ceva la schimb pentru ca atunci e o alta configuratie de comert. Trebuie sa dai fara sa astepti nimic la schimb. Si daca se intampla sa se rupa aia e, aia e. De ce sa-ti faci un pacat din asta? Sa-ti masori dragostea? Cata vreme ai fost in povestea asta, mi se pare ca ar trebui sa fii cu totul. Dar toti ne protejam si ne protejam. Sa nu spui aia, sa faci asa, sau daca zic asta o sa i se para ca nu stiu ce. E ca-n raportul intre doua armate beligerante, exista batalia pe campul de lupta, dar exista toata munca dusa de spioni, sau cum li se zice, cercetasi. Culmea e ca raportul intre doua persoane functioneaza in acelasi cadru, adica da, tu ai o relatie directa pana intr-un punct cu cel din fata ta, cu sotul sau sotia, prietenul, prietena, frate, sora, parinte, ce-o fi, dar in acelasi timp ai si o lupta secreta de care celalalt nu stie. Dar si celalalt are una secreta. Cand descoperi ca lucrurile stau asa, desi pana mai ieri ai fi crezut ca doar tu faci chestia asta si aproape ca ai fi ajuns sa te pedepseti, „bai nu e corect sa ascund lucruri, trebuie sa spun”, descoperi ca de fapt toti oamenii din jurul tau faceau asta fara sa-si faca procese de constiinta. Fiecare individ, atat cat poate, isi ascunde cartile. In parte, este o ipocrizie. De asta vorbeam despre „Nasterea din nou” (in crestinism), atunci toate calculele astea nu mai exista, cel putin asta spun sfintii parinti, si atunci ii iubesti pe toti in mod egal si esti deschis.

Fanatismul, in general

Fanatismul e o plaga, nu fanatismul religios, ci in general. Care e diferenta intre crimele pe care le face fanatismul religios si crimele pe care le face fanatismul stiintific? Care e diferenta intre crimele pe care le face un fan fanatic al lui Liverpool si cele ale unui fan Manchester? Care-i diferenta? Fanatismul ca atare este o problema si asta se intampla pentru ca unii aleg sa se inscrie sub o stea si sa zica „domle, sunt de partea asta”. Bai, dar stai putin! Tu esti unic pe fata pamantului, unic! Judeca cu mintea ta, cu capul tau, bizuie-te pe tine! Scoala nu te ajuta insa in sensul asta, scoala te faulteaza. Dar poate ca si asta e un exemplu bun, sa vedem cat de mult rezista individul, cat de mult rezisti tu in lumea asta plina de obstacole.

„Mai bine sa planga ma-sa decat sa planga ma-ta”

Toti alegem, dar sa alegi impotriva ta cumva pentru binele celuilalt este foarte complicat. E vorba aia din cartier care zice „mai bine sa planga ma-sa decat sa planga ma-ta”. A devenit, cel putin in ultima vreme, reper moral si oamenii functioneaza asa. Pe schema scapa cine poate, dar sa alegi pentru binele celuilalt, asta e un sacrificiu. Mai mic, mai mare, dar sacrifici binele tau pentru binele celuilalt. Si toata lumea este gata sa imbratiseze aceasta formula, dar noi sa fim in pozitia aluia pentru care cineva se sacrifica. Nu invers. Cand e vorba de dragoste neconditionata, pentru partener, pentru copiii tai, e altceva. Aici sunt spectaculoase mamele, femeile, cand te fac sa zici uau. Mamele de fiecare zi. Copilul are febra, i-am dat medicamente, nu-i scade febra. Maine am servici, tre sa ma duc sa ma culc. Nu exista asa ceva. Exista cazuri izolate, insa mama se sacrifica, nu pune pleopa pe pleaopa pana nu se asigura ca e totul in regula. Si nu primeste un salariu pentru asta, nu i se face statuie pentru asta. Nu exista niciun fel de calcul, o face pentru ca nu o poate face altfel. Exista lucruri din astea miraculoase. Oamenii sunt miraculosi, sunt surprinzatori. Eu sunt foarte optimist, sunt absolut convins ca nu exista posibilitate de sfarsit. Oamenii sunt cu adevarat buni si destepti.

  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: acum 1 an 1 săptămână by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 1 săptămână #44820

  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 1 an 1 săptămână #44828

Astăzi este ziua ta - Gheorghe Visu

astazi-este-ziua-ta-gheorghe-visu-37079.jpg


Cu un aer rebel, de veşnic inadaptat (mai ales în tinereţe), parior pe viaţa trăită la marginea societăţii într-o libertate asumată, de multe ori scump plătită, Gheorghe Visu era distribuit, înainte de 89, mai ales în roluri care îmbrăcau tipologia „golanului de cartier”, însă cumsecade în sufletul său, gata să plătească în locul altora, mereu cu vocaţie de ţap ispăşitor („Faleze de nisip”, „Să mori rănit din dragoste de viaţă”, „Cei care plătesc cu viaţa”, etc.). După 89, însă, devine cunoscut cu rolurile făcute în mai multe seriale de televiziune: „Lacrimi de iubire”, „Inimă de ţigan”, „Regina” etc.

S-a născut la 2 iulie 1951, în Bucureşti, într-o familie destul de înstărită, cu tatăl reporter de cronici sportive la studioul de film Sahia (mai apoi redactor-şef) şi mama reporter la ziarul „România Liberă”, la secţia agrară. Ţine minte că aveau în casă, în acele vremuri, şi radio şi pick-up şi chiar televizor încă din 1956.

La gimnaziu era premiant şi iubea desenul, muzica, limba rusă şi limba franceză, fiind făcut pionier încă din clasa a III-a, când numai 25% din elevii şcolii erau pionieri. Şcoala (liceul nr. 25) şi copilăria şi le-a consumat în cartierul Giuleşti, de aici, poate, francheţea şi naturaleţea cu care interpreta rolurile de golănaş, iar mai târziu pe cele de ţigan, dând viaţă personajului State Potcovaru.

La 14 ani juca în serialul de televiziune „Cireşarii”, a făcut patru ani Şcoala de Muzică, cântând la violoncel, şi-a luat premiul I pe ţară la corul de bărbaţi. După clasa a XII-a, învaţă cinci poezii din şase obligatorii, dă la teatru, trece de prima etapă, dar pică la ultima, şi intră abia în toamnă. În anul II de facultate îşi face debutul la Teatrul Naţional cu „Jocul de-a vacanţa”, iar în anul IV joacă în „Bucătăria”, de Arnold Wesker, rol cu care îşi dă şi licenţa.

Rolul său cel mai cunoscut este cel al vagabondului Black Pedro din filmul serial „Toate pânzele sus”, iar după revoluţie cel al bulibaşei State Potcovaru din serialele „Inimă de ţigan”, „Regina”, „State de România, student la Sorbona”, „State de România”, „State şi Flacăra, vacanţă la Nisa”, „Moştenirea”, etc.

„Mi-a plăcut mult ce am făcut în primul sezon din serialul „Inimă de ţigan”. Am pus foarte mult de la mine şi cred că acolo am fost cel mai „eu”, deşi, paradoxal, era un rol de compoziţie. Am pus toată bucuria mea de a mă juca, toată copilăria mea, toată maturitatea mea. În primul sezon n-am simţit niciodată că mă duc undeva la slujbă. Era o bucurie şi simţeam asta şi din partea echipei.

Pe urmă, un personaj cu totul diferit, care m-a acaparat, este, bineînţeles, cel din „Câini”; nu mă aşteptam să îmi ofere viaţa o asemenea oportunitate. Am avut noroc în carieră. Cel mai bine însă mă pricep la teatru. E mai în lumea mea. Pot să trăiesc fără film, dar fără teatru nu pot să trăiesc. Simt că în teatru opera îmi aparţine”, spunea actorul acum câteva luni, referindu-se şi la ultima peliculă în care a jucat: „Câini”. Pentru rolul făcut a obţinut Premiul Gopo pentru cel mai bun actor, fiind premiat şi la Festivalul de Film de la Sarajevo.

Astăzi, îndrăgitul actor, bulibaşa telenovelelor de la noi, împlineşte 66 de ani. Să-i urăm să se bucure de tot binele din lume, multă sănătate, fericire lângă cei dragi, zile liniştite şi minunate şi multe alte roluri care să pună în valoare talentul său de necontestat. La mulţi ani, Gheorghe Visu!

  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 10 luni 1 săptămână #45082

Vlad Ivanov

astazi-este-ziua-ta-vlad-ivanov-37767.jpg


Unul dintre cei mai apreciaţi actori ai momentului, cu zâmbet fermecător, şarmant, vesel, cu privire blândă de romantic întârziat (deşi face câteodată roluri negative absolut înspăimântătoare, cum ar fi ultimul făcut în “Câini”), Vlad Ivanov, nu s-a trezit actor peste noapte, ci, asemeni marelui Charles Bronson care fusese înainte de actorie docher în port, a muncit ca vânzător în tura de noapte la un butic din Gara de Nord.

Dar dorinţa, ambiţia, credinţa că poate fi bun în această fascinantă meserie l-au făcut să nu-şi piardă nădejdia, iar când a venit într-o noapte cu vestea “am luat la teatru!”, personalul buticului a explodat într-o furtună de aplauze şi urale, ca preambul la ceea ce avea să se întâmple în sălile de spectacol, unde Vlad urma să interpreteze zeci de personaje pe scenă.

S-a născut la 4 august 1969, în Botoșani, și n-a copilărit la țară (ambele bunici locuiau în case aflate la marginea orașului), ci pe asfaltul urbei, ziua jucând „Baba oarba”, iar seara jucându-se cu prietenii „De-a v-ați ascunselea” într-un cimitir. Interesul pentru actorie s-a declanșat în momentul în care a jucat în câteva piese improvizate în timpul primelor clase de liceu, și s-a concretizat prin înscrierea la Școala Populară de Artă din Botoșani.

Acolo a început totul, pe la vârsta de 15 ani, sprijinit și îndrumat fiind de profesorul său Teodor Bădescu și de soția acestuia. Aici a descoperit teatrul și muzica clasică, trăind seri extraordinare alături de doi prieteni, unul cântând la fagot și altul la violă, el recitând versuri din nemuritorul Eminescu.

După 1990, s-a hotărât să bată la porțile Bucureștiului. Cum trebuia să se întrețină (mai ales că a dat de patru ori la teatru până să intre!), s-a angajat în tura de noapte a unei consignații din Gara de Nord, devenind martorul tăcut al spectacolului oferit de viermuiala călătorilor, de șuții de buzunare, de proxeneți și prostituate. Dar era convins că va intra la actorie și-și va urma visul de a fi un bun actor.



Și visul s-a împlinit! Primul care s-a bucurat de reușita sa la examen a fost patronul de la consignație, un spaniol cu cetățenie elvețiană, stabilit în Basel, pe care, peste timp, a avut bucuria să-l invite la spectacolele sale, atunci când a fost prezent în acest oraș la un minifestival de teatru.

Absolvă Academia de Teatru și Film din București, în 1995, și debutează pe scena Teatrului Național în spectacolul „Tamerlan cel Mare”, în regia lui Victor Ioan Frunză. Mai apoi impresionează prin rolurile făcute în Richard Inimă de Leu în „Leul în iarnă” de James Goldman, Îngerul în „Patimile Sfântului Tommaso d’Aquino” după Alex Mihai Stoenescu sau Penciulescu în „Jocul ielelor” de Camil Petrescu.

Însă cu adevărat cunoscut devine după rolul „domnul Bebe” din filmul câștigător al unui Palme d’Or „4 luni 3 săptămâni și 2 zile”, în regia lui Cristian Mungiu, film care i-a adus recunoașterea internațională și premiul pentu Cel ma bun actor acordat de Asociația criticilor de film din Los Angeles.

Au urmat alte roluri în filme la fel de bine cotate: „Polițist adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu, „Concertul” lui Radu Mihăileanu, „Poziția copilului” în regia lui Călin Natzer, etc. Acum doi ani, primește premiul pentru Cel mai buun actor la Gala UNITER pentru rolurile din „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban. Pariul cu sine însuși și destinul de „Charles Bronson de Botoșani” fuseseră câștigate și împlinite.

Astăzi, Vlad împlinește 48 de ani și serbează aproape 40 de apariții în filme, în mai puțin de 20 de ani. Asta, da, performanță! Să-i urăm multă sănătate, bucurii, ani frumoși de acum înainte, roluri mărețe și-l aşteptăm în pelicule care să ne încânte şi care să fie premiate la marile festivaluri internaţionale de film.

La mulți ani, Vlad Ivanov!
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 9 luni 1 săptămână #45259

Diana Lupescu

diana-lupescu-525268l-thumbnail_gallery.jpg


Diana Lupescu, nascuta in Bacau pe 7 octombrie 1954 este o actrita românca de teatru, film si televiziune. A absolvit, în 1978, Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica "Ion Luca Caragiale " din - Bucuresti, unde l-a avut ca maestru pe Amza Pelea.

A optat pentru teatru din intamplare, desi in liceu se axase pe matematica si pe sport iar in viitor se gandea sa rmeze traditia familiei tatalui sau si sa devin medic. Dar voia sa fie medic sportiv, adica sa lucreze cu oameni sanatosi si frumosi, nu intr-un spital. Intre timp, influentata de catre mama sa a incercat si a intrat din prima la teatru, desi pe vremea aia se intra foarte greu. Dar asta era un avantaj. Erau studenti putini, iar profesorii aveau timp sa se ocupe de ei. In anul II de facultate, domnul Ion Popescu Gopo cauta o tanara printesa si a fost aleasa ea, capatand primul rol intr-un film: "Povestea dragostei", dupa Povestea Porcului, a lui Creanga.

A jucat pe scenele din Bacau si Bucuresti (la Teatrul "Bulandra", Teatrul "Nottara" si Teatrul Mic).

Talentul si frumusetea tinerei actrite i-au deschis drumul catre o multime de alte roluri in piese de teatru ori productii cinematografice. In 1977 joaca in „E atat de aproape fericirea”, alaturi de Dana Dogaru, Constantin Diplan, Gheorghe Visu si Margareta Pogonat.

A mai jucat in „Iarba verde de acasa” (1978), „Fata Morgana” (1981), „Buletin de Bucuresti” (1982), in care i-a avut ca parteneri pe Mircea Diaconu, Catrinel Dumitrescu ( e de neuitat replica data in acest film de Mircea Diaconu care spune ca daca s-ar fi casatorit din dragoste numai cu Diana Lupescu o facea nu cu Catrinel Dumitrescu care era eroina principala si-si dorea Buletin de Bucuresti), Draga Olteanu Matei, „Extemporal la dirigentie” (1987) sau „Campioana” (1990) fara sa realizeze roluri exceptionale in film.

Acum descopera regia de teatru ( punand in scena la Teatrul „George Ciprian” din Buzau piesa „Fii cuminte, Cristofor!”, de Aurel Baranga, " Ritmuri " la Teatrul Nottara si "Victoria si sirena" unde semneaza scenografia si regia la cu pasiunea cu care, candva, a descoperit actoria).

Apoi impreuna cu sotul ei Mircea Diaconu traiesc incercand sa fie aproape de copiii lor: Ana si Victor Diaconu.

"Iti este dor de Bucurestiul de altadata?" a fost in 2008 un eveniment organizat de Mircea Diaconu, Diana Lupescu, Cristina Dumitrescu, Mariana Celac, Manuela Cernat, Stefan Antonescu, Alexandru Beldiman, Florin Constantin si Alin Teodorescu care alcatuiesc de ceva ani echipa care au pus bazele festivalului "De drag de Bucuresti".

Dupa o relatie ce dureaza de mai bine de trei ani, fiica actorilor Mircea Diaconu si Diana Lupescu, Ana, s-a casatorit in 2008 cu alesul inimii sale, Marius Nae, jucatorul Farului. Marius si Ana au facut cunostinta în... spital. Fotbalistul juca la Sportul Studentesc si facuse o indigestie, aflându-se internat la Spitalul Colentina. Ana, care era reporter sportiv la TVR, a venit sa faca un material de la acest eveniment si astfel si-a cunoscut viitorul sot.

Diana Lupescu este acum o prezenta activa pe scenele teatrului dar si in diferite "opere caritabile", implicata activ in diverse domenii dar pentru ea familia va fi intotdeauna pe primul loc.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Mari actori romani acum 9 luni 21 ore #45405



Victor Rebengiuc a fost decorat astăzi cu Ordinul Național ”Steaua României”, de către președintele Klaus Iohannis, într-o ceremonie care a avut loc la Palatul Cotroceni.
Distincția i-a fost acordată marelui actor ca semn de recunoștință pentru dedicarea, o viață întreaagă, culturii.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5379
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: acum 9 luni 21 ore by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.