Bine ai venit, Vizitator
Username: Password:
  • Page:
  • 1
  • 2

SUBIECT: Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste !

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #44599

NU LĂSAŢI HANDICAPUL FIZIC SĂ SE TRANSFORME ÎNTR-UNUL PSIHIC!

andreea-n-coperta-800x445.jpg


Spre plăcuta mea surprindere, numărul tinerilor cu dizabilităţi care urmează studiile universitare, este în continuă creştere. Să vezi în amfiteatrele universităţilor, tineri care au deficienţe de deplasare, deficienţe senzoriale sau de altă natură, nu este, astăzi, un lucru neobişnuit. Cu toate acestea, nu pot să nu recunosc că încercarea de a urma o facultate – atunci când nu te poţi deplasa şi majoritatea universităţilor sau bibliotecilor au un nivel redus de accesibilizare – intrarea la facultate poate deveni un act de mare curaj.

Intervine, în acest context, lupta cu prejudecăţile şi cu un sistem educaţional înapoiat, care nu încurajează deloc accesul cetăţenilor cu dizabilităţi la serviciile educaţionale din universităţile româneşti. Andreea Daniela Nechita este o tânără care a învins contextul nefavorabil, a reuşit să depăşească toate obstacolele şi să termine facultatea de medicină imobilizată fiind într-un scaun cu rotile.

Desigur, atunci când a luat decizia de a se înscrie la facultatea de medicină din Iaşi, Andreea Daniela Nechita, nu s-a gândit la piedicile care-i vor sta în cale, dimpotrivă , nu a dorit altceva decât să-şi urmeze visul de a deveni medic, considerând că are abilităţile necesare pentru a urma această meserie de mare responsabilitate.

Într-adevăr, cu ambiţie şi perseverenţă, Andreea Nechita a demonstrat, încă din clipa în care s-a înscris la examenul de admitere, că este complet dedicată visului ei. Astfel, a obţinut la examenul de admitere media 9.28, a reuşit să parcurgă cei 6 ani de facultate cu rezultate maxime şi este pe cale să devină medic alegând specializarea dermatologie.

Liliana Moldovan (L.M.) : – Vom începe acest interviu prin a derula filmul vieţii tale şi am să te rog să te opreşti la episodul care ţi-a marcat copilăria, mai exact la momentul în care familia ta a aflat că vei avea probleme de deplasare. La ce vârstă s-a produs şi cum te-a marcat acest episod?

Andreea Daniela Nechita (A.D.N.): – La vârsta de 3 ani părinţii mei au observat schimbări majore referitoare la deplasarea mea: oboseam mai uşor şi mă împiedicam des. A urmat o perioadă dificilă din acest punct de vedere, în sensul în care, periodic, eram nevoită să merg la controale în vederea stabilirii unui diagnostic. Din nefericire, fiecare clinică în care mă internam, îmi oferea un alt diagnostic, diferit de celelalte, dar acest lucru nu m-a împiedicat să îmi continui şcoala. Anii au trecut şi, totodată, boala a avansat: mergeam din ce în ce mai dificil, urcam scările doar cu sprijin unilateral şi fără să alternez picioarele. Această boală, amiotrofie spinală musculară tip 3, mi-a “furat” copilăria şi adolescenţa. Dacă pentru ceilalţi de vârsta mea, timpul liber însemna jocuri, competiţii, pentru mine aceste activităţi erau limitate. În acest sens, am fost marcată, chiar dacă părinţii mei au încercat şi au reuşit să suplinească unele nevoi. Diagnosticul a fost stabilit mai târziu, în 2007, în China, acolo unde am făcut şi implantul de celule stem. În tot acest timp, programul meu se desfăşura între orele de la liceu şi şedinţele de kinetoterapie, necesare pentru a-mi menţine tonusul muscular.

Încă din copilărie îmi doream să ajung medic, dar mereu eram descurajată din cauza celor 6 ani de studiu, la care se adăuga şi perioada rezidenţiatului. Probabil că timpul petrecut în spitale şi pe la diferite centre de recuperare, mi-a intensificat acest gând, chiar dacă decizia finală am luat-o mult mai târziu.

În anul 2008 am fost supusă iar unei noi încercări, şi anume, o operaţie de ocluzie intestinală, în urma căreia am rămas în scaunul rulant. După ce am acceptat, cu greu, noua mea condiţie de sănătate, am simţit că singura ştiinţă spre care am înclinaţie este Medicina.

L.M. : – Există în familia ta vreo persoană cu aceeaşi meserie? Cine sau ce te-a inspirat atunci când ai ales să urmezi facultatea de medicină?

andreea-n-1-545x720.jpg


A.D.N.: – Nu, nu am pe nimeni în familie cu această meserie. Decizia mi-a aparţinut în totalitate, având sprijinul părinţilor mei şi al domnilor profesori din liceu.

L.M. : – Cum a fost începutul? Ce ai simţit când ai păşit, pentru prima dată, în universitate ca studentă în anul I la medicină?

A.D.N.: – Începutul facultăţii a fost marcat de momente de curiozitate şi emoţii. Am simţit că este un prim pas către drumul spre maturitate şi dezvoltare personală. A fost o perioadă frumoasă, de tranziţie de la viaţa de elev, la cea de student la Medicină, care implica mai multe responsabilităţi.

L.M. : – Cum au reacţionat colegii şi profesorii pe parcursul anilor de studenţie?

A.D.N.: – Marea majoritatea a colegilor mei îmi sunt şi prieteni pentru că m-au tratat normal, m-au ajutat şi au ştiut să îmi ofere mereu o vorbă bună sau un sfat. Atât profesorii cât şi colegii au fost surprinşi şi curioşi, dar cred că voinţa şi curajul meu i-au convins de faptul că avem vis comun : acela de a deveni medici.

L.M. : – Te-au pus vreodată în situaţii discriminatorii?

Din partea colegilor mei nu am avut parte de situaţii discriminatorii, din contră, mi‑au oferit toată atenţia şi respectul lor. Îmi amintesc cu părere de rău de o întâmplare care m-a descurajat pe moment. Eram în anul I, primul semestru şi primul examen din viaţa de student, care presupunea efectuarea unor manevre. Iniţial obţinusem nota maximă, însă, a doua zi când s-au afişat oficial rezultatele, aveam notă de trecere, explicându‑mi că din punct de vedere teoretic am nota 10 dar că din punct de vedere fizic nu sunt aptă să ofer un prim ajutor pacienţilor. Din fericire pentru mine, nu am mai fost pusă în asemenea situaţii, pentru că am fost înconjurată de profesori şi oameni care au înţeles faptul că îmi voi alege o specializare pe care o voi putea practica fără să pun în pericol viaţa nimănui.

andreea-n-3-305x720.jpg


L.M. : – Care este cea mai importantă calitate a ta ce te recomandă pentru profesia de medic?

A.D.N.: – Cine poate întelege mai mult suferinţa, decât cel care trece prin ea? Consider că abilitatea de a asculta şi înţelege pe cel în suferinţă este enorm de importantă şi contribuie la tratamentul oricărei patologii. Cu siguranţă aceste calităţi mă recomandă pentru a ajunge un bun medic.

L.M. : – Cunoşti şi alte persoane cu dizabilităţi care au urmat aceeaşi facultate ca şi tine?

A.D.N.: – Da, suntem patru persoane care vom absolvi facultatea anul acesta. Cred că suntem primii care am avut acest curaj de a ne depăşi limitele, şi, sper să reprezentăm un model pentru celelalte persoane cu dizabilităţi care au aceleaşi visuri.

L.M. : – Ce le recomanzi tinerilor (cu dizabilităţi) care doresc să îţi urmeze exemplul şi visează să îşi continue studiile înscriindu-se la universitate?

A.D.N. : – Le recomand să aibă curaj, voinţă, încredere şi să-şi dezvolte propriile calităţi pentru a putea face performanţă în orice domeniu. Mai ales, să nu lase handicapul fizic, să devină un handicap psihic!

L.M. : – Lucrul cel mai uşor de realizat, adică terminarea studiilor universitare s-a încheiat, ce urmează mai departe? În ce sector medical ţi-ai dori să profesezi? În ţară sau în străinătate?

A.D.N. : – În foarte scurt timp voi absolvi Facultatea de Medicină şi voi susţine lucrarea de licenţă. După aceste activităţi, urmează cel mai important examen din viaţa unui viitor medic: rezidenţiatul. În funcţie de rezultatul obţinut, o să mă gândesc la viitoarea specializare: Dermatologie -Venerologie, Endocrinologie sau Radioterapie.

Îmi doresc să profesez în ţara noastră, poate chiar în oraşul în care am studiat. Această dorinţă este susţinută şi de speranţa vindecării mele, cu ajutorul noului tratament curativ pentru Atrofie spinală musculară.

Sper ca în anii ce vin să reuşesc să îmi împlinesc visurile şi, mai ales, sper din tot sufletul că prin exemplul meu de viaţă să contribui, măcar un pic, la schimbarea mentalităţilor privind abilităţile persoanelor care se deplasează cu ajutorul fotoliului rulant.

andreea-n-2.jpg
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: daniel

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #44716

  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #44916

Performanţă incredibilă a femeilor în lumea arabă! Singura orchestră simfonică din lume formată exclusiv din nevăzători.

orchestra-egipt1.jpg


l Nour Wal Amal este unul dintre cele mai remarcabile ansambluri muzicale din lume. Este alcătuit din aproximativ 48 de femei oarbe din Cairo care trebuie să se bazeze exclusiv pe memoria lor atunci când interpretează compoziții complicate de compozitori clasici precum Mozart, Brahms, Strauss sau Ceaikovski.

Credeţi că a învăţa să cântaţi la instrumente precum vioară, violoncel sau flaut este un proces dificil?! Vă puteți imagina stăpânirea oricăruia dintre ele fără a putea vreodată să le vedeți? Asta trebuie să facă membrii orchestrei Al Nour Wal Amal. Și, odată ce au reușit să-și stăpânească instrumentul ales, trebuie să-și pregătească memoria pentru a putea mememora până la 45 de compoziții, pentru a putea realiza un concert complet. Chiar dacă pare imposibil 48 de femei din Egipt sunt dovada vie că orice este posibil.

Orchestra a susţinut concerte în toată lumea

Fondată în 1954, Asociația Al Nour Wal Amal a devenit prima asociație non-guvernamentală din Orientul Mijlociu care ajută fetele și femeile cu deficiențe de vedere.Organizaţia le oferă sprijin pentru educație, formare profesională, oportunități de angajare și ajutor pentru a le ușura integrarea în societate. Una dintre cele mai frumoase realizări a fost aceea de a reuni o orchestră de muzică clasică formată exclusiv din femei complet oarbe sau cu vederea grav afectată, în anii 1960. Ansamblul a început cu 15 membri, dar de-a lungul anilor a crescut într-un grup de 48 de femei, care a susţinut de atunci concerte pe cinci continente.

Fetele exsersează ani de zile până sunt primite în ansamblu

Fetele care aspiră să devină membre ale orchestrei Al Nour Wal Amal trebuie să învețe mai întâi să cânte la un instrument dintr-una din cele patru secțiuni principale – vioară, harfă, instrumente de suflat și percuție. În acest scop, ele fac repetiţii peste cinci ore pe zi, sub îndrumarea profesorilor din academia muzicală, conservatorul și Orchestra Simfonică din Cairo, uneori timp de mai mulți ani. După ce au învăţat să folosească instrumentele, femeile se mută la antrenamentele de memorie.

Dirijorul le ghidează vocal

Muzicienii încep prin citirea pieselor din cărţi în braille, memorând și repetând în mod individual, până când reuşesc. Dar cea mai grea parte vine atunci când ele trebuie să interpreteze piesele ca un grup. Deoarece nu au planşele cu notele muzicale în fața lor și nu pot vedea dirijorul în timpul concertelor, membrele formației Al Nour Amal Orchestra trebuie să se bazeze pe ghidarea vocală a dirijorului pentru a-și îndeplini rolul la fix. Din nou, pare aproape imposibil, dar violonistul Shaimaa Zakaria spune că a devenit a doua natură pentru ea și colegele ei. "Urechea mea știe că după o anumită notă voi începe să cânt. Aşadar, suntem conduse şi de muzică. Nu cred că există provocări speciale doar pentru că nu putem vedea, dar vă pot spune că ajungem la un punct în care ne interpretăm simfonii clasice doar bazându-ne pe urechi, fără note, și asta nu poate face nici un alt muzician", spune Zakaria .

Unii spectatori află abia la final că sunt nevăzătoare

Muzicienii orbi sunt aparent atât de buni la ceea ce fac ei că uneori oamenii nu pot nici măcar să spună că sunt orbi. Amal Fekry, vicepreședinte al organizației Al Nour amal Amal, amintește de o persoană care le spunea tuturor cât de mult s-a bucurat de concert şi întreba de ce fetele au interpretat fără plaşe cu note în faţă. Atunci a aflat că erau oarbe. "A fost atât de uimit și fascinat că a aranjat să susţinem un concert în Malta", spune Fekry.

Au rămas fără finanţare după Primăvara Arabă

Al Nour wal Amal este singura orchestră de muzică clasică din lume formată exclusiv din persoane nevăzătoare, dar, în ciuda faptului că se bucură de un mare succes și interpretează în întreaga lume, asociația se străduiește să țină ansamblul împreună. Sprijinul acordat de guvernul egiptean a încetat după evenimentele din ianuarie 2011, când a avut loc Primăvara Arabă şi regimul Hosmi Mubarak a fost îndepărtat de la putere, şi au fost forțați să se bazeze foarte mult pe donații. Asociaţia are nevoie de fonduri în special pentru a plăti profesorilor de muzică și de a obține instrumente de calitate pentru a-și îmbunătăți sunetul.

  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #44988

Cătălin Petroşanu – Învingătorul din Dacia galbenă

Catalin-Petrosanu-2.jpg


Să nu vă fie milă de Cătălin Petroşanu! În viaţa lui nu încape acest cuvânt. Povestea aceasta este despre voinţă, dorinţă de viaţă şi putere… Puterea de a nu ceda şi de a-ți continua drumul chiar şi în momentul în care, sătul de piedicile vieţii, eşti tentat să te predai şi să spui: „Nu mai vreau nimic, ajutaţi-mă”!

Catalin-Petrosanu-7.jpg


„Ce să fac? Să-mi pun capăt zilelor? Dumnezeu ne mai pune şi la încercări…”. O spune apăsat, hotărât, în timp ce îşi asamblează scaunul cu rotile. Fiecare sunet metalic, fiecare gest, îţi scrijelesc sufletul şi ţi se face ruşine când nu ești lăsat să dai o mână de ajutor. Cătălin Petroşanu coboară dintr-o Dacie galbenă, se aşează pe scaun cu grijă şi apoi îşi mută și picioarele, ajutându-se de mâini. Viaţa lui a fost presărată cu momente cumplite, dar nu s-a predat. Când avea cinci ani, medicii și-au dat seama că are „tendoanele scurte”, atunci a fost operat prima oară. „După operație nu mai puteam să merg, ai mei îşi dădeau cu pumnii în cap pentru că au fost de acord cu intervenția chirurgicală. Abia după câteva luni am început să merg de-a buşilea, ca un copil de câteva luni, mai târziu m-am ridicat din nou în două picioare” povestește Cătălin. Dar visul copilăriei s-a frânt brusc, iar ziua de 22 de august 1989 îi va rămâne adânc săpată în suflet. Părinții au plecat cu treburi și l-au lăsat la niște colegi de serviciu, iar Cătălin a ieșit să zburde cu câțiva prichindei. S-a jucat cu o pilă… „Pe vârful ascuțit al pilei, de obicei, se fixează un mâner. Asta nu avea mâner, am aruncat-o în sus și la întoarcere mi s-a înfipt în coloană. Am căzut secerat… vedeam totul în ceață și nu mai aveam glas să strig. Știu că nu-mi mai simțeam picioarele și pipăiam disperat după ele” își amintește Cătălin. Când a ajuns la spitalul din Ploiești, medicii i-au spus că este alintat și că ar face bine să se ridice. Câteva ore mai târziu și-au dat seama că situația este gravă și l-au trimis la București, la Spitalul numărul 9, dar cum a doua zi era 23 August, zi de mare sărbătoare în acele vremuri, nici acolo nu i-au dat prea multă atenție. Într-un târziu a ajuns pe mâna unui profesor care a decis să-l opereze.

Catalin-Petrosanu-1.jpg


Această mașină galbenă, trecută de prima tinerețe, a însemnat enorm și s-a transformat în biletul său pentru libertate. Nu mai trebuia să depindă de nimeni, dacă voia să plece la plimbare sau la școală. Cătălin a absolvit o școală de arte și meserii, iar în anul 2008 a reușit să se angajeze la Uztel, o firmă care produce utilaj petrolier. Colegii l-au primit bine și l-au ajutat să învețe ce are de făcut. „Este foarte important ca cineva să-ți dea o șansă! Ce să fac, să stau acasă și să-mi duc traiul cu 340 de lei cât îmi dă statul?”. Primul lui gând a fost să lucreze undeva în domeniul auto și a vrut să obțină o licență de taximetrist. A făcut toate formele, avea mașina modificată și experiență la volan, dar a fost respins la examenul medical. „I-am spus doctorului: «Eu am venit aici cu mașina, acum pot să mă urc la volan și să intru într-un refugiu de pietoni. De ce nu pot să fiu taximetrist, dar am voie să-mi conduc mașina?» Nu a știut ce să-mi răspundă”. Își potolește setea de mers cu mașina conducând zilnic Dacia, trei kilometri, până la serviciu. Îi este tare dragă această mașină care îl ajută să se descurce prin oraș. Când pleacă din Ploiești folosește un BMW, luat la mâna a doua, căruia i-a pus „adaptarea”. Cu el „s-a dat” și pe zăpadă și a încercat câteva drifturi. Cu grijă, să nu-i cedeze cutia, că BMW-ul nu mai este foarte tânăr, iar reparațiile costă destul de mult. Și-ar dori foarte mult să poată participa la o competiție auto adevărată, dar deocamdată se mulțumește cu mici plimbări. În excursii pleacă împreună cu iubita. Cătălin și Adelina sunt împreună din anul 2007 și au planuri de căsătorie.

20170418_151353.jpg


Au și un Husky pe care l-au cumpărat din târg. „Ne-am dus să cumpărăm perdele, dar am dat banii pe acest cățel care ne-a cucerit cu ochii lui albaștri. L-am dus la un dresor, omul nu a reușit să-l învețe mare lucru, dar voia bani. Am refuzat. Într-un târziu, mi-a recomandat să-mi cumpăr un labrador. Mi-a spus că, în situația mea, o să mă ajute mai mult. Auzi, cum să-l dau? Este câinele meu, prietenul meu, cum să renunț la el?”. Cătălin este la fel de hotărât și în viața de zi cu zi. Nu-l doboară nici trotuarele din Ploiești, multe dintre ele fără rampe pentru persoanele cu dizabilități, nici privirile bănuitoare din benzinării. „Uneori, când alimentez, rog pe cineva să mă ajute, dar de cele mai multe ori oamenii ezită. Unii cred că vreau să cerșesc sau că nu o să le dau banii. Acum, m-am învățat și prima oară le arăt banii”.

Catalin-Petrosanu-9.jpg


Cătălin este relaxat când povestește, dar în vorbele lui se citește un strop de mâhnire. La o spălătorie, un tip mai solid, cu ghiul și lanț gros, care nu a vrut să stea la rând, l-a scuipat în față. S-a simțit umilit și ar fi vrut să se poată apăra. „Am amici care se supără din lucruri minore și le povestesc de ce ziduri mă lovesc în fiecare zi. Ce să fac? Merg mai departe. Mi-ar fi foarte ușor să renunț”. Și nu a renunțat. Au fost și fundații care i-au întins o mână de ajutor. Una i-a donat un scaun… scaunul costă aproape 3500 de euro și nu și-ar fi permis să-l cumpere din banii lui. Merge în fiecare săptămână să joace baschet și participă la o mulțime de concursuri sportive.

Catalin-Petrosanu-8.jpg
Atașamente:
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45033

  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45042

Ecaterinei Ani Jager i-a fost conferit titlul PRO URBE

21016121_1916669828658301_500598055521537026_o-1024x683.jpg


Preşedinta Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România, filiala Arad, Ecaterina-Ani Jager, a primit, azi 22 august 2017, recunoașterea comunității arădene prin conferirea titlului PRO URBE pentru dăruire şi întreaga activitate pusă în slujba persoanelor cu handicap neuromotor.

20988150_1916669691991648_7849289072493670574_o-1024x683.jpg


Ceremonialul de acordare a titlurilor și distincțiilor PRO URBE s-a desfășurat în Sala Ferdinand din cadrul Primăriei Municipiului Arad.
21054943_1916669695324981_8062100181183072812_o-1024x683.jpg


Ecaterina Ani Jager este practician programare Neuro-Lingvistică şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România. Se remarcă printr-o activitate de 27 de ani de susţinere a persoanelor cu handicap neuromotor, atât din Arad cât şi din România. Implicarea domniei sale în mediul social se evidenţiază în mod deosebit prin numeroase proiecte adresate exclusiv persoanelor cu handicap neuromotor, al căror coordonator a fost, desfăşurate în colaborare cu diferite asociaţii și ONG-uri de profil. „Cum să ne ajutăm părinţii”, „La punctul ZERO”, „Nu suntem invizibili”, „Viaţa pe roti”, sunt doar o mică parte a celor mai importante acţiuni şi proiecte dedicate persoanelor cu nevoi speciale.

“În urmă cu 10 ani, tot în cadrul ”Zilelor Aradului”, cu ocazia acordării titlului ”ProUrbe”- post mortem doamnei Ioana Monica Antoci, am înmânat domnului Gheorghe Falcă – Primarul municipiului Arad, două cărți scrise de doamna Monica și publicate de Asociația RENINCO România. Este vorba despre cartea „Pași spre educația incluziva în România”, editată de Ministerul Educației în colaborare cu UNICEF și Asociația RENINCO România și „Culegere de bune practici privind includerea educațională a copiilor cu dizabilități severe”.

Astăzi, 22 august 2017 – tot în cadrul Zilelor Aradului mi s-a conferit și mie titlul ProUrbe. La inițiativa Secretariatului Executiv al Consiliului Național al Dizabilității din România s-a înaintat dosarul, iar cei de la municipalitatea urbei noastre au acceptat”, povestește emoționată Ecaterina Ani Jager.

În data de 28 iulie, Ecaterina Ani Jager a primit Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Arad cu următorul conținut: “CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ARAD H O T Ă R Ă Ş T E: Art.1. Se conferă titlul PRO URBE: Doamnei Ecaterina-Ani JAGER pentru dăruire şi întreaga activitate pusă în slujba persoanelor cu handicap neuromotor şi domnului prof. univ. dr. Constantin CIUCE, medic chirurg şi personalitate academică de renume internaţional.”

Sentiment de euforie

“Bătăile inimii mele s-au accelerat și m-a încercat un sentiment de euforie pe care a trebuit imediat să-l împărtășesc celor dragi mie. Imediat ce această stare s-a mai domolit, a intervenit incertitudinea care s-a născut din cauza unei precizări din anunț și anume că: ”Până la data de 03.08.2017, la registratura Primăriei Municipiului Arad, cei interesaţi pot depune în scris recomandări, sugestii şi opinii privind aceste documente.”

Ședința festivă

Și în această incertitudine am rămas până în data de 21 august când, la ora 13,30, am fost contactată de la centrul cultural și am fost anunțată că măine, 22 august, începând cu ora 14.00, va avea loc o ședință festivă la primăria Arad în cadrul căreia voi primi o distincție. Deci, cu 24 de ore înainte de eveniment incertitudinea mea a dispărut și i-a luat locul febra pregătirii.

În luna iulie, când ne luptam cu temperaturile caniculare, m-am tuns foarte scurt – că oricum nu merg nicăieri și părul crește. Na, acum când am aflat că merg în public… ce să pot face eu cu păruțul meu scurt … măcar să-mi fac niște șuvițe … așa ca am chemat coafeza noastră să o tundă pe mama, iar mie să-mi facă ”fațada comercială”. Apoi fațadă a reușit, dar nu și comercială pentru că șuvițele mele au ieși roz și roșcat. Am crezut că mor când am văzut dimineața cum arăt. Așa că azi dimineața la ora 7,30 eu mă spălam pe cap și mă dădeam cu cristal violet care, a prins și mi-a transformat rozul și roșcatul în mov și gri. Mai bine ca înaite dar … tocmai acum să arăt ca o caraghioaosă… După uscat și-a mai revenit și am plecat împăcată cu tricolor pe cap.

Atenție și zâmbete

La primărie am fost așteptată, liftul era pregătit. Intrarea în sala festivă era ticsită de personalități. Am fost întâmpinată și felicitată … ce mai … atâta atenție și zâmbete cam rar … dar de ce să nu recunosc că, pe lângă uimire, mi-a picat bine. Mama, Ana Maria și Cornel au stat în spatele sălii, iar Dana (familia doamnei Jager n.r) a stat cu mine să mă conducă ea, să nu pun mâna pe roți și apoi să dau mâna cu primarul.

La ora 14,00 a început festivitatea cu muzică de cameră și cu prezentarea persoanelor care vor primi distincții drept recunoaștere a meritelor lor. Simțeam că îmi crește pulsul, iar la numărul mare de oameni, aerul condiționat nu făcea față și căldura era tot mai mare.

Cu paharul de șampanie în mână le-am spus pe scurt de problemele care există și care trebuiesc rezolvate

Ascultam prezentarea fiecărei persoane care a primit diplomă de merit și mă gândeam ce frumos e să ți se recunoască meritele de cofetar, sportiv, profesor sau artist plastic și în gând îmi pregăteam cuvintele de mulțumire cu referire la antevorbitori. Numai că atunci când am fost anunțată pentru titlul ProUrbe s-a dus tot. Dana m-a condus până la primar cu care am dat mâna și a urmat prezentarea activităților mele mai importante în slujba persoanelor cu handicap. În momentul în care mi s-a înmânat diploma și buchetul de flori, na ce să zic … m-au năpădit emoțiile și un pic lacrimile. Da, nu m-am gândit că voi avea emoții atât de profunde, dar … cred că îmbătrânesc și eu. Așa că am început să vorbesc și pe măsură ce vorbeam emotiile au trecut și puteam sa vorbesc ore în șir despre mulțimea de idei pe care vreau să le transform în realitate. Și dacă tot au venit multe personalități să mă felicite – Inalt Prea Sfintitul Timpotei Seviciu și încă doi prelați, personalități importante ale urbei noastre, cu paharul de șampanie în mână le-am spus pe scurt despre problemele care există și care trebuiesc rezolvate. Daca ei ne întind o mână, noi vom accepta cu două și poate că împreună vom reuși.
20988345_1916693561989261_4189431409750444475_o-1024x682.jpg


21074144_10214615842459951_1235132451_n.jpg

Ecaterinei Ani Jager i-a fost conferit titlul PRO URBE
Tweet Share Share
By CNDR on august 22, 2017 in Despre oameni


Preşedinta Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România, filiala Arad, Ecaterina-Ani Jager, a primit, azi 22 august 2017, recunoașterea comunității arădene prin conferirea titlului PRO URBE pentru dăruire şi întreaga activitate pusă în slujba persoanelor cu handicap neuromotor.



Ceremonialul de acordare a titlurilor și distincțiilor PRO URBE s-a desfășurat în Sala Ferdinand din cadrul Primăriei Municipiului Arad.



Ecaterina Ani Jager este practician programare Neuro-Lingvistică şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România. Se remarcă printr-o activitate de 27 de ani de susţinere a persoanelor cu handicap neuromotor, atât din Arad cât şi din România. Implicarea domniei sale în mediul social se evidenţiază în mod deosebit prin numeroase proiecte adresate exclusiv persoanelor cu handicap neuromotor, al căror coordonator a fost, desfăşurate în colaborare cu diferite asociaţii și ONG-uri de profil. „Cum să ne ajutăm părinţii”, „La punctul ZERO”, „Nu suntem invizibili”, „Viaţa pe roti”, sunt doar o mică parte a celor mai importante acţiuni şi proiecte dedicate persoanelor cu nevoi speciale.



“În urmă cu 10 ani, tot în cadrul ”Zilelor Aradului”, cu ocazia acordării titlului ”ProUrbe”- post mortem doamnei Ioana Monica Antoci, am înmânat domnului Gheorghe Falcă – Primarul municipiului Arad, două cărți scrise de doamna Monica și publicate de Asociația RENINCO România. Este vorba despre cartea „Pași spre educația incluziva în România”, editată de Ministerul Educației în colaborare cu UNICEF și Asociația RENINCO România și „Culegere de bune practici privind includerea educațională a copiilor cu dizabilități severe”.

Astăzi, 22 august 2017 – tot în cadrul Zilelor Aradului mi s-a conferit și mie titlul ProUrbe. La inițiativa Secretariatului Executiv al Consiliului Național al Dizabilității din România s-a înaintat dosarul, iar cei de la municipalitatea urbei noastre au acceptat”, povestește emoționată Ecaterina Ani Jager.

În data de 28 iulie, Ecaterina Ani Jager a primit Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Arad cu următorul conținut: “CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ARAD H O T Ă R Ă Ş T E: Art.1. Se conferă titlul PRO URBE: Doamnei Ecaterina-Ani JAGER pentru dăruire şi întreaga activitate pusă în slujba persoanelor cu handicap neuromotor şi domnului prof. univ. dr. Constantin CIUCE, medic chirurg şi personalitate academică de renume internaţional.”

Sentiment de euforie

“Bătăile inimii mele s-au accelerat și m-a încercat un sentiment de euforie pe care a trebuit imediat să-l împărtășesc celor dragi mie. Imediat ce această stare s-a mai domolit, a intervenit incertitudinea care s-a născut din cauza unei precizări din anunț și anume că: ”Până la data de 03.08.2017, la registratura Primăriei Municipiului Arad, cei interesaţi pot depune în scris recomandări, sugestii şi opinii privind aceste documente.”

Ședința festivă

Și în această incertitudine am rămas până în data de 21 august când, la ora 13,30, am fost contactată de la centrul cultural și am fost anunțată că măine, 22 august, începând cu ora 14.00, va avea loc o ședință festivă la primăria Arad în cadrul căreia voi primi o distincție. Deci, cu 24 de ore înainte de eveniment incertitudinea mea a dispărut și i-a luat locul febra pregătirii.

În luna iulie, când ne luptam cu temperaturile caniculare, m-am tuns foarte scurt – că oricum nu merg nicăieri și părul crește. Na, acum când am aflat că merg în public… ce să pot face eu cu păruțul meu scurt … măcar să-mi fac niște șuvițe … așa ca am chemat coafeza noastră să o tundă pe mama, iar mie să-mi facă ”fațada comercială”. Apoi fațadă a reușit, dar nu și comercială pentru că șuvițele mele au ieși roz și roșcat. Am crezut că mor când am văzut dimineața cum arăt. Așa că azi dimineața la ora 7,30 eu mă spălam pe cap și mă dădeam cu cristal violet care, a prins și mi-a transformat rozul și roșcatul în mov și gri. Mai bine ca înaite dar … tocmai acum să arăt ca o caraghioaosă… După uscat și-a mai revenit și am plecat împăcată cu tricolor pe cap.

Atenție și zâmbete

La primărie am fost așteptată, liftul era pregătit. Intrarea în sala festivă era ticsită de personalități. Am fost întâmpinată și felicitată … ce mai … atâta atenție și zâmbete cam rar … dar de ce să nu recunosc că, pe lângă uimire, mi-a picat bine. Mama, Ana Maria și Cornel au stat în spatele sălii, iar Dana (familia doamnei Jager n.r) a stat cu mine să mă conducă ea, să nu pun mâna pe roți și apoi să dau mâna cu primarul.

La ora 14,00 a început festivitatea cu muzică de cameră și cu prezentarea persoanelor care vor primi distincții drept recunoaștere a meritelor lor. Simțeam că îmi crește pulsul, iar la numărul mare de oameni, aerul condiționat nu făcea față și căldura era tot mai mare.

Cu paharul de șampanie în mână le-am spus pe scurt de problemele care există și care trebuiesc rezolvate

Ascultam prezentarea fiecărei persoane care a primit diplomă de merit și mă gândeam ce frumos e să ți se recunoască meritele de cofetar, sportiv, profesor sau artist plastic și în gând îmi pregăteam cuvintele de mulțumire cu referire la antevorbitori. Numai că atunci când am fost anunțată pentru titlul ProUrbe s-a dus tot. Dana m-a condus până la primar cu care am dat mâna și a urmat prezentarea activităților mele mai importante în slujba persoanelor cu handicap. În momentul în care mi s-a înmânat diploma și buchetul de flori, na ce să zic … m-au năpădit emoțiile și un pic lacrimile. Da, nu m-am gândit că voi avea emoții atât de profunde, dar … cred că îmbătrânesc și eu. Așa că am început să vorbesc și pe măsură ce vorbeam emotiile au trecut și puteam sa vorbesc ore în șir despre mulțimea de idei pe care vreau să le transform în realitate. Și dacă tot au venit multe personalități să mă felicite – Inalt Prea Sfintitul Timpotei Seviciu și încă doi prelați, personalități importante ale urbei noastre, cu paharul de șampanie în mână le-am spus pe scurt despre problemele care există și care trebuiesc rezolvate. Daca ei ne întind o mână, noi vom accepta cu două și poate că împreună vom reuși.



Pentru mine acest titlu nu este doar o deosebită onoare ci, în primul rând, o motivație și o provocare pentru a continua ceea ce Monica a început în 1990 predându-mi ștafeta în 2006, a mărturisit pentru Jurnal Social, Ecaterina Ani Jager.

Fostă gimnastă de performanță

Ecaterina Ani Jager este născută în anul 1957. A absolvit liceul în anul 1978 şi vorbește fluent engleza, germana şi maghiara. La vârsta de 4 ani a început sportul: balet, înot de performanţă, gimnastică acrobatică şi gimnastica sportivă. Antrenamentele, deplasările, concursurile şi cantonamentele i-au umplut timpul.

Ecaterinei Ani Jager i-a fost conferit titlul PRO URBE
Tweet Share Share
By CNDR on august 22, 2017 in Despre oameni


Preşedinta Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România, filiala Arad, Ecaterina-Ani Jager, a primit, azi 22 august 2017, recunoașterea comunității arădene prin conferirea titlului PRO URBE pentru dăruire şi întreaga activitate pusă în slujba persoanelor cu handicap neuromotor.



Ceremonialul de acordare a titlurilor și distincțiilor PRO URBE s-a desfășurat în Sala Ferdinand din cadrul Primăriei Municipiului Arad.



Ecaterina Ani Jager este practician programare Neuro-Lingvistică şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România. Se remarcă printr-o activitate de 27 de ani de susţinere a persoanelor cu handicap neuromotor, atât din Arad cât şi din România. Implicarea domniei sale în mediul social se evidenţiază în mod deosebit prin numeroase proiecte adresate exclusiv persoanelor cu handicap neuromotor, al căror coordonator a fost, desfăşurate în colaborare cu diferite asociaţii și ONG-uri de profil. „Cum să ne ajutăm părinţii”, „La punctul ZERO”, „Nu suntem invizibili”, „Viaţa pe roti”, sunt doar o mică parte a celor mai importante acţiuni şi proiecte dedicate persoanelor cu nevoi speciale.



“În urmă cu 10 ani, tot în cadrul ”Zilelor Aradului”, cu ocazia acordării titlului ”ProUrbe”- post mortem doamnei Ioana Monica Antoci, am înmânat domnului Gheorghe Falcă – Primarul municipiului Arad, două cărți scrise de doamna Monica și publicate de Asociația RENINCO România. Este vorba despre cartea „Pași spre educația incluziva în România”, editată de Ministerul Educației în colaborare cu UNICEF și Asociația RENINCO România și „Culegere de bune practici privind includerea educațională a copiilor cu dizabilități severe”.

Astăzi, 22 august 2017 – tot în cadrul Zilelor Aradului mi s-a conferit și mie titlul ProUrbe. La inițiativa Secretariatului Executiv al Consiliului Național al Dizabilității din România s-a înaintat dosarul, iar cei de la municipalitatea urbei noastre au acceptat”, povestește emoționată Ecaterina Ani Jager.

În data de 28 iulie, Ecaterina Ani Jager a primit Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Arad cu următorul conținut: “CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ARAD H O T Ă R Ă Ş T E: Art.1. Se conferă titlul PRO URBE: Doamnei Ecaterina-Ani JAGER pentru dăruire şi întreaga activitate pusă în slujba persoanelor cu handicap neuromotor şi domnului prof. univ. dr. Constantin CIUCE, medic chirurg şi personalitate academică de renume internaţional.”

Sentiment de euforie

“Bătăile inimii mele s-au accelerat și m-a încercat un sentiment de euforie pe care a trebuit imediat să-l împărtășesc celor dragi mie. Imediat ce această stare s-a mai domolit, a intervenit incertitudinea care s-a născut din cauza unei precizări din anunț și anume că: ”Până la data de 03.08.2017, la registratura Primăriei Municipiului Arad, cei interesaţi pot depune în scris recomandări, sugestii şi opinii privind aceste documente.”

Ședința festivă

Și în această incertitudine am rămas până în data de 21 august când, la ora 13,30, am fost contactată de la centrul cultural și am fost anunțată că măine, 22 august, începând cu ora 14.00, va avea loc o ședință festivă la primăria Arad în cadrul căreia voi primi o distincție. Deci, cu 24 de ore înainte de eveniment incertitudinea mea a dispărut și i-a luat locul febra pregătirii.

În luna iulie, când ne luptam cu temperaturile caniculare, m-am tuns foarte scurt – că oricum nu merg nicăieri și părul crește. Na, acum când am aflat că merg în public… ce să pot face eu cu păruțul meu scurt … măcar să-mi fac niște șuvițe … așa ca am chemat coafeza noastră să o tundă pe mama, iar mie să-mi facă ”fațada comercială”. Apoi fațadă a reușit, dar nu și comercială pentru că șuvițele mele au ieși roz și roșcat. Am crezut că mor când am văzut dimineața cum arăt. Așa că azi dimineața la ora 7,30 eu mă spălam pe cap și mă dădeam cu cristal violet care, a prins și mi-a transformat rozul și roșcatul în mov și gri. Mai bine ca înaite dar … tocmai acum să arăt ca o caraghioaosă… După uscat și-a mai revenit și am plecat împăcată cu tricolor pe cap.

Atenție și zâmbete

La primărie am fost așteptată, liftul era pregătit. Intrarea în sala festivă era ticsită de personalități. Am fost întâmpinată și felicitată … ce mai … atâta atenție și zâmbete cam rar … dar de ce să nu recunosc că, pe lângă uimire, mi-a picat bine. Mama, Ana Maria și Cornel au stat în spatele sălii, iar Dana (familia doamnei Jager n.r) a stat cu mine să mă conducă ea, să nu pun mâna pe roți și apoi să dau mâna cu primarul.

La ora 14,00 a început festivitatea cu muzică de cameră și cu prezentarea persoanelor care vor primi distincții drept recunoaștere a meritelor lor. Simțeam că îmi crește pulsul, iar la numărul mare de oameni, aerul condiționat nu făcea față și căldura era tot mai mare.

Cu paharul de șampanie în mână le-am spus pe scurt de problemele care există și care trebuiesc rezolvate

Ascultam prezentarea fiecărei persoane care a primit diplomă de merit și mă gândeam ce frumos e să ți se recunoască meritele de cofetar, sportiv, profesor sau artist plastic și în gând îmi pregăteam cuvintele de mulțumire cu referire la antevorbitori. Numai că atunci când am fost anunțată pentru titlul ProUrbe s-a dus tot. Dana m-a condus până la primar cu care am dat mâna și a urmat prezentarea activităților mele mai importante în slujba persoanelor cu handicap. În momentul în care mi s-a înmânat diploma și buchetul de flori, na ce să zic … m-au năpădit emoțiile și un pic lacrimile. Da, nu m-am gândit că voi avea emoții atât de profunde, dar … cred că îmbătrânesc și eu. Așa că am început să vorbesc și pe măsură ce vorbeam emotiile au trecut și puteam sa vorbesc ore în șir despre mulțimea de idei pe care vreau să le transform în realitate. Și dacă tot au venit multe personalități să mă felicite – Inalt Prea Sfintitul Timpotei Seviciu și încă doi prelați, personalități importante ale urbei noastre, cu paharul de șampanie în mână le-am spus pe scurt despre problemele care există și care trebuiesc rezolvate. Daca ei ne întind o mână, noi vom accepta cu două și poate că împreună vom reuși.



Pentru mine acest titlu nu este doar o deosebită onoare ci, în primul rând, o motivație și o provocare pentru a continua ceea ce Monica a început în 1990 predându-mi ștafeta în 2006, a mărturisit pentru Jurnal Social, Ecaterina Ani Jager.

Fostă gimnastă de performanță

Ecaterina Ani Jager este născută în anul 1957. A absolvit liceul în anul 1978 şi vorbește fluent engleza, germana şi maghiara. La vârsta de 4 ani a început sportul: balet, înot de performanţă, gimnastică acrobatică şi gimnastica sportivă. Antrenamentele, deplasările, concursurile şi cantonamentele i-au umplut timpul.

“Această viaţă activă s-a terminat în 25 decembrie 1975 când, în urma unui accident de maşină, din gimnastă de performanţă am devenit o legumă întoarsă în pat. Primul 10 al Nadiei Comăneci l-am urmărit din pat, fără să mă pot mişca.

Ecaterinei Ani Jager i-a fost conferit titlul PRO URBE
Tweet Share Share
By CNDR on august 22, 2017 in Despre oameni


Preşedinta Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România, filiala Arad, Ecaterina-Ani Jager, a primit, azi 22 august 2017, recunoașterea comunității arădene prin conferirea titlului PRO URBE pentru dăruire şi întreaga activitate pusă în slujba persoanelor cu handicap neuromotor.



Ceremonialul de acordare a titlurilor și distincțiilor PRO URBE s-a desfășurat în Sala Ferdinand din cadrul Primăriei Municipiului Arad.



Ecaterina Ani Jager este practician programare Neuro-Lingvistică şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România. Se remarcă printr-o activitate de 27 de ani de susţinere a persoanelor cu handicap neuromotor, atât din Arad cât şi din România. Implicarea domniei sale în mediul social se evidenţiază în mod deosebit prin numeroase proiecte adresate exclusiv persoanelor cu handicap neuromotor, al căror coordonator a fost, desfăşurate în colaborare cu diferite asociaţii și ONG-uri de profil. „Cum să ne ajutăm părinţii”, „La punctul ZERO”, „Nu suntem invizibili”, „Viaţa pe roti”, sunt doar o mică parte a celor mai importante acţiuni şi proiecte dedicate persoanelor cu nevoi speciale.



“În urmă cu 10 ani, tot în cadrul ”Zilelor Aradului”, cu ocazia acordării titlului ”ProUrbe”- post mortem doamnei Ioana Monica Antoci, am înmânat domnului Gheorghe Falcă – Primarul municipiului Arad, două cărți scrise de doamna Monica și publicate de Asociația RENINCO România. Este vorba despre cartea „Pași spre educația incluziva în România”, editată de Ministerul Educației în colaborare cu UNICEF și Asociația RENINCO România și „Culegere de bune practici privind includerea educațională a copiilor cu dizabilități severe”.

Astăzi, 22 august 2017 – tot în cadrul Zilelor Aradului mi s-a conferit și mie titlul ProUrbe. La inițiativa Secretariatului Executiv al Consiliului Național al Dizabilității din România s-a înaintat dosarul, iar cei de la municipalitatea urbei noastre au acceptat”, povestește emoționată Ecaterina Ani Jager.

În data de 28 iulie, Ecaterina Ani Jager a primit Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Arad cu următorul conținut: “CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ARAD H O T Ă R Ă Ş T E: Art.1. Se conferă titlul PRO URBE: Doamnei Ecaterina-Ani JAGER pentru dăruire şi întreaga activitate pusă în slujba persoanelor cu handicap neuromotor şi domnului prof. univ. dr. Constantin CIUCE, medic chirurg şi personalitate academică de renume internaţional.”

Sentiment de euforie

“Bătăile inimii mele s-au accelerat și m-a încercat un sentiment de euforie pe care a trebuit imediat să-l împărtășesc celor dragi mie. Imediat ce această stare s-a mai domolit, a intervenit incertitudinea care s-a născut din cauza unei precizări din anunț și anume că: ”Până la data de 03.08.2017, la registratura Primăriei Municipiului Arad, cei interesaţi pot depune în scris recomandări, sugestii şi opinii privind aceste documente.”

Ședința festivă

Și în această incertitudine am rămas până în data de 21 august când, la ora 13,30, am fost contactată de la centrul cultural și am fost anunțată că măine, 22 august, începând cu ora 14.00, va avea loc o ședință festivă la primăria Arad în cadrul căreia voi primi o distincție. Deci, cu 24 de ore înainte de eveniment incertitudinea mea a dispărut și i-a luat locul febra pregătirii.

În luna iulie, când ne luptam cu temperaturile caniculare, m-am tuns foarte scurt – că oricum nu merg nicăieri și părul crește. Na, acum când am aflat că merg în public… ce să pot face eu cu păruțul meu scurt … măcar să-mi fac niște șuvițe … așa ca am chemat coafeza noastră să o tundă pe mama, iar mie să-mi facă ”fațada comercială”. Apoi fațadă a reușit, dar nu și comercială pentru că șuvițele mele au ieși roz și roșcat. Am crezut că mor când am văzut dimineața cum arăt. Așa că azi dimineața la ora 7,30 eu mă spălam pe cap și mă dădeam cu cristal violet care, a prins și mi-a transformat rozul și roșcatul în mov și gri. Mai bine ca înaite dar … tocmai acum să arăt ca o caraghioaosă… După uscat și-a mai revenit și am plecat împăcată cu tricolor pe cap.

Atenție și zâmbete

La primărie am fost așteptată, liftul era pregătit. Intrarea în sala festivă era ticsită de personalități. Am fost întâmpinată și felicitată … ce mai … atâta atenție și zâmbete cam rar … dar de ce să nu recunosc că, pe lângă uimire, mi-a picat bine. Mama, Ana Maria și Cornel au stat în spatele sălii, iar Dana (familia doamnei Jager n.r) a stat cu mine să mă conducă ea, să nu pun mâna pe roți și apoi să dau mâna cu primarul.

La ora 14,00 a început festivitatea cu muzică de cameră și cu prezentarea persoanelor care vor primi distincții drept recunoaștere a meritelor lor. Simțeam că îmi crește pulsul, iar la numărul mare de oameni, aerul condiționat nu făcea față și căldura era tot mai mare.

Cu paharul de șampanie în mână le-am spus pe scurt de problemele care există și care trebuiesc rezolvate

Ascultam prezentarea fiecărei persoane care a primit diplomă de merit și mă gândeam ce frumos e să ți se recunoască meritele de cofetar, sportiv, profesor sau artist plastic și în gând îmi pregăteam cuvintele de mulțumire cu referire la antevorbitori. Numai că atunci când am fost anunțată pentru titlul ProUrbe s-a dus tot. Dana m-a condus până la primar cu care am dat mâna și a urmat prezentarea activităților mele mai importante în slujba persoanelor cu handicap. În momentul în care mi s-a înmânat diploma și buchetul de flori, na ce să zic … m-au năpădit emoțiile și un pic lacrimile. Da, nu m-am gândit că voi avea emoții atât de profunde, dar … cred că îmbătrânesc și eu. Așa că am început să vorbesc și pe măsură ce vorbeam emotiile au trecut și puteam sa vorbesc ore în șir despre mulțimea de idei pe care vreau să le transform în realitate. Și dacă tot au venit multe personalități să mă felicite – Inalt Prea Sfintitul Timpotei Seviciu și încă doi prelați, personalități importante ale urbei noastre, cu paharul de șampanie în mână le-am spus pe scurt despre problemele care există și care trebuiesc rezolvate. Daca ei ne întind o mână, noi vom accepta cu două și poate că împreună vom reuși.



Pentru mine acest titlu nu este doar o deosebită onoare ci, în primul rând, o motivație și o provocare pentru a continua ceea ce Monica a început în 1990 predându-mi ștafeta în 2006, a mărturisit pentru Jurnal Social, Ecaterina Ani Jager.

Fostă gimnastă de performanță

Ecaterina Ani Jager este născută în anul 1957. A absolvit liceul în anul 1978 şi vorbește fluent engleza, germana şi maghiara. La vârsta de 4 ani a început sportul: balet, înot de performanţă, gimnastică acrobatică şi gimnastica sportivă. Antrenamentele, deplasările, concursurile şi cantonamentele i-au umplut timpul.



“Această viaţă activă s-a terminat în 25 decembrie 1975 când, în urma unui accident de maşină, din gimnastă de performanţă am devenit o legumă întoarsă în pat. Primul 10 al Nadiei Comăneci l-am urmărit din pat, fără să mă pot mişca.



Au urmat ani mulţi de recuperare în ţară şi în străinătate. Fără rezultate! Aşa că m-am hotărât să fac ceva care are rezultate vizibile. În 1990, am început activitatea mea la Asociaţia Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România. Cunoscând mai multe limbi străine, am reuşit să particip şi să reprezint persoanele cu handicap, dar mai ales femeile cu handicap din România la Conferinţe, Congrese, Seminarii şi Simpozioane internaţionale. Sunt preşedinte al Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotor din România – Filiala Jud. Arad şi secretar general şi responsabil relaţii internaţionale la Asociaţia Persoanelor cu Handicap Neuromotor din România, asociaţie naţională cu sediul la Arad.

Am cunoscut doi bărbaţi care mi-au schimbat viaţa

Deşi ursitoarele nu au fost foarte generoase cu mine şi partea cea mai mare a vieţii mele am petrecut-o în scaun rulant, am avut multe bucurii şi satisfacţii. Am cunoscut doi bărbaţi care mi-au schimbat viaţa. Omul, care m-a apreciat şi care a considerat că scaunul rulant nu poate fi o piedică între noi, între mine şi restul lumii. El m-a scos prima dată în oraş.Totuşi după 8 ani el a renunţat la noi. Peste un timp am cunoscut persoana cu care m-am şi logodit dar, după 5 ani am hotărât de comun acord, să ne despărţim. Fiecare şi-a continuat drumul dar am rămas prieteni … ba nu… mai mult … am rămas o familie …cu el, soţia lui şi fiica lor pe care o iubesc peste măsură. Ştiu că oricând pot apela la ei pentru că vor fi alături de mine şi mama. Este cea mai frumoasă legătură pe care mi-o puteam dori”, povestește Ecaterina Ani Jager.

Femeia anului 2006

În 2007 Ecaterina Ani Jager a fost numită Femeia anului 2006 la secţiunea „Iniţiativa în sprijinul semenilor” pentru activităţile desfăşurate în cadrul proiectelor AHNR şi nu numai. În 2009 a participat la Campania „Femeile de succes din Arad”, organizată de Pozitiv Media cu ocazia zilei de 8 Martie. În 2011 a fost trecută în „Who is Who” – Enciclopedia personalităţilor din România.

Membrii Consiliului Național al Dizabilității din România îi transmit sincere felicitări doamnei Ecaterina Ani Jager pentru cei 27 de ani de activitate în folosul persoanelor cu handicap locomotor!
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45122

Experiențele pline de învățăminte ale unui blogger străin, care călătorește în întreaga lume, într-un scaun rulant

21208927_1645005505523044_1662525015_n.jpg


,,În viață, singura dizabilitate este faptul de a avea o minte negativă”, spune Anthony Tipling, din Marea Britanie, al cărui obiectiv principal este acela de a deveni primul utilizator de scaune rulante care vizitează fiecare țară din lume. Este o provocare extrem de dificilă pentru tânărul care este nevoit să trăiască cu o dizabilitate severă încă din copilărie. În plus, faptul de a se lovi de inaccesibilitate unor locuri vizitate face misiunea și mai grea.

Anthony Tipling nu fuge din calea provocărilor fiind un tip cu o minte deschisă, curajos, plin de determinare și umor. El și-a creat un blog de turism accesibil, în care prin experiențele sale, ne ajută să aflăm cum este să călătorești în întreaga lume, într-un scaun cu rotile. Anthony dorește să facă nu doar o călătorie de ordin fizic, ci și una care să schimbe mentalități, să doboare barierele reprezentate de proasta accesibilizare a spațiului public, să-i ajute pe cei aflați într-o situație similară, să învingă prejudecățile sociale, încurajându-i să-și deschidă mintea.

21208530_1645005455523049_324910753_n.jpg


,,Jena și stigmatizarea, care uneori au legătură cu un handicap, sunt ceva greu de trecut cu vederea. Deși, s-au făcut pași uriași pentru a se asigura că persoanele cu dizabilități se simt incluse în societate și pentru a distruge barierele prejudecăților, totuși aceste lucruri predomină în viața de zi cu zi pentru mine și pentru alte persoane cu dizabilități”, spune Anthony pe blogul său.

Recent, Anthony a început o misiune îndrăzneață – de a pune piciorul (roata) în fiecare țară din lume – o performanță care este rar realizată chiar și de cei mai îndrăzneți exploratori, să nu mai vorbim de cineva care folosește un scaun cu rotile în fiecare zi. Aceasta reprezintă o provocare care nu a fost niciodată cucerită de cineva care, în ochii societății, este considerat un invalid.

1460688117081.jpg


Până în prezent, bloggerul britanic a vizit o mulțime de țări. El subliniază că țările, precum Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Olanda, sunt țări cu o bună accesibilitate. Anul acesta, a venit rândul României, o țară frumoasă, însă total inaccesibilă atunci când vine vorba de vizitat, așa cum afirmă el. Pentru un turist cu dizabilități, România reprezintă o adevărată provocare. Încă de cum a trecut granița, el s-a lovit de mentalitatea celor de la vamă. Practic a fost aproape întors și i s-a refuzat intrarea, pe motiv că nu avea documentele corespunzătoare pentru tipul de mașină pe care el o conduce. După multe deliberări, oficialul de la frontieră a decis să îl lase să treacă, dar nu înainte de a-l anunța ,,politicos” că, dacă nu dispune de acte potrivite, va avea „mari probleme”.

În plus, Anthony a trăit pe pielea lui unele dintre cele mai jenante experiențe privind proasta accesibilizare a clădirilor, precum și a obiectivelor turistice. Singurele hoteluri în care a putut să se cazeze au fost cele de 5 stele, iar atunci când a încercat să viziteze obiectivele turistice, precum fosta reședință a familiei Ceaușescu, transformată recent în muzeu, nu i s-a dat voie înăuntru cu scaunul rulant. Totuși, el a fost plăcut surprins de vizitarea Castelului Peleș.

,,Am avut permisiunea specială să intrăm cu maşina până la intrarea principala şi m-am simţit puţin ca un prinţ”, spune Antony.

Una peste alta, el a avut parte de o călătorie epică, chiar dacă a trebuit să parcurgă un traseu de 1.700 de kilometri cu mașina de la Newcastle upon Tyne, Marea Britanie, la Cluj, România.

În ciuda tuturor obstacolelor, el merge înainte în odiseea vieții și face tot ceea i se spune că este imposibil să facă.
,,Sunt aici pentru a arăta lumii că, într-un fel, dizabilitatea este doar o stare de spirit. Cu toții avem potențial, trebuie doar să știi cum să-l exploatezi, iar mesajul pe care aș vrea să-l transmit este nu despre a te încuraja să renunți la slujbă și să începi să călătorești în lume, ci despre a face acele schimbări în stilul de viață care îți va permite să fii mai productiv și să trăiești la maximum fiecare zi”, adaugă curajosul blogger.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45153

Este mentalitatea de tipul ,,Da, tu poți” întotdeauna bună?

20641380_1622362021120726_1695244939_o-1024x377.jpg


Multe persoane cu dizabilități sunt educate pentru a fi cât mai independente posibil, în scopul de a-și susține ferm convingerea că pot obține aproape orice în viață, dacă își vor pune asta în minte. Pe de altă parte, accentul puternic pe independență și realizare poate ajuta persoanele cu dizabiltăți să-și împlinească visurile. Însă dezavantajul este că această atitudine aduce cu sine o presiune mai mare a societății, precum și costuri personale, menționează publicația Disability Horizons.

Karen Mogendorff, editorul adjunct al publicației citate mai sus, și-a propus prin acest articol să investigheze aspectul negativ ale obsesiei societății cu privire la independență, care nu este întotdeauna în interesul tuturor persoanelor cu dizabilități.

Nu este nimic greșit în a te strădui să fii cât mai independent posibil – până la un punct. Majoritatea persoanelor cu dizabilități își doresc să ducă o viață ,,normală” și sunt foarte creativi în ceea ce privește realizarea visurilor și a obiectivelor lor.

Cu toate acestea, accentul puternic pus pe obținerea și menținerea independenței economice și personale ca un scop măreț, are în sine și o parte întunecată. Pentru început, oamenii cu dizabilități care nu se simt împliniți din punct de vedere financiar sau personal tind să fie descriși de mass-media ca fiind leneși, că nu încearcă destul de mult sau chiar șarlantani.

Convingerea optimistă că oricine poate avea succes dacă muncește din greu pune povara eșecului pe umerii celor care nu ating un nivel de independență acceptabil din punct de vedere social. Dar această mentalitate ignoră în totalitate barierele fizice și sociale – de la mijloace de transport inaccesibile până la atitudini negative cu privire la persoanele cu dizabilități. Există multe practici care pot împiedica persoanele cu dizabilități să realizeze ceea ce-și doresc sau chiar să trăiască așa cum doresc.

Mentalitatea de tipul ,,da, tu poți” ignoră, de asemenea, faptul că într-o societate capitalistă trebuie să faci mai bine lucrurile decât colegii tăi pentru a obține un loc de muncă sau a fi recunoscut. De multe ori, pur și simplu nu este suficient să poți face ceva sau să fii bun la ceva, ci trebuie să fii mai bun decât unul dintre competitorii tăi.

Natura competitivă a societății contemporane înseamnă că oamenii mereu vor fi percepuți ca ,,învingători” și ,,învinși”: cei cu locuri de muncă și cariere și cei care nu pot găsi un loc de muncă. Cei care se căsătoresc și care au familii și cei care încă caută dragostea. Succesul unuia este întotdeauna pierderea multor altora.

Având în vedere că ,,cei dezavantajați” sunt o parte inevitabilă a sistemului nostru economic și social, societatea a găsit o cale prin care să aibă grijă de ,,învinșii” ei. Aceasta vine adesea sub forma prestațiilor sociale, o modalitate de a atenua aparent impactul negativ al unei societăți capitaliste.

Specialiștii din domeniul dizabilității susțin că mentalitatea de tipul ,,da, tu poți ” afectează masiv politicile de reformă ale ajutoarelor sociale. Pensia de invaliditate a fost din ce în ce schimbată cu așa-numitul stimulent pentru întoarcerea la muncă. Această schimbare este considerată a avea legătură cu ideea că cele mai multe persoane cu dizabilități ar trebui să poată să obțină un loc de muncă dacă se străduiesc suficient de mult.

Cei care nu reușesc riscă să fie catalogați ca fiind leneși, pasivi sau necinstiți. Dar statisticile privind ocuparea forței de muncă spun în mod constant o poveste diferită, aceea că cei mai mulți cetățeni cu handicap nu reușesc să obțină un loc de muncă avantajos, indiferent de motivația lor.

Mentalitatea de tipul ,,da, tu poți” nu afectează doar poziția socio-economică a persoanelor cu handicap, ci și le poate costa personal. Mulți oameni cu dizabilități au dificultăți în ceea ce privește efectuarea sarcinilor și activităților de bază din cauza bolilor cronice. Dacă trăiți cu o deficiență, sarcinile de zi cu zi, cum ar fi treburile casnice, vă pot costa o cantitate disproporționată de energie sau de timp, chiar dacă dispuneți de toată asistența potrivită. Dar tocmai pentru că unii oameni pot îndeplini anumite sarcini, nu înseamnă că ar trebui să fie în detrimentul lor.

Acest lucru nu este valabil numai pentru treburile casnice. De exemplu, dacă cineva merge șchiopătând, mentalitatea ,,da, tu poți” ar presupune că el ar trebui să meargă cât mai mult posibil. Cu toate acestea, mersul cu dificultate taxează persoanele cu dizabilități mult mai mult decât pe cei valizi. Prin urmare, trebuie să fie mai selectivi atunci când merg, de exemplu, să folosescă un scaun rulant. Ei, și numai ei, își cunosc propriile corpuri.

Faptul de a-ți îndeplini sarcinile fără a te folosi de un echipament ortopedic, cum ar fi scaunul rulant sau bastonul, este văzut într-un mod favorabil de către societate. Acest lucru pune într-o lumină negativă astfel de echipamente, ceea ce le determină pe persoanele cu handicap să amâne folosirea lor cât mai mult timp posibil, chiar dacă acestea le pot ajuta să evite durerea și oboseala. În plus, aceste dispozitive pot ajuta persoanele cu dizabilități să-și păstreze energia și să-și mențină cât mai mult abilitățile funcționale. Folosirea echipamentelor ortopedice și a ritmului propriu încalcă noțiunea ,,da, tu poți”.

Cu toții putem ,,câștiga” viața dacă se pune mai puțin accent pe independență atunci când nu este de fapt utilă în societatea noastră în general și în special în rândul persoanelor cu handicap. Independența este bună, atât timp cât rămâne un mijloc și nu un scop în sine.

Traducere: Lavinia Elena Niculicea
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45155

Cu ajutorul dansului, Annie Hanauer reușește să răspândească un mesaj de trezire culturală și socială

41364988_1280x720-800x450.jpg


Dansul este o formă puternică de exprimare, iar Anni Hanauer se folosește de influența lui pentru a promova incluziunea. Atunci când Annie dansează, puțini par să observe că este ceva în neregulă cu ea. Precizia neforțată a coregrafiei, comportamentul ei natural și mișcările libere și pline de poezie hipnotizează publicul. Însă Annie s-a născut cu o parte lipsă a brațului stâng, iar în prezent are unul protetic.

Annie, în vârstă de 30 de ani, a realizat ceea ce mulți credeau că e imposibil pentru o dansatoare cu handicap: o carieră de succes în lumea dansului. După ce a dansat cu compania Candoco Dance din Marea Britanie în perioada 2008 – 2014, în prezent ea este o dansatoare și o prezență extraordinară în coregrafiile dansatorilor contemporani Emanuel Gat și Ouramdane. Annie este o dansatoare originală și jucăușă, căreia îi place să exploreze tot ceea ce înseamnă diversitate, iar prin fiecare mișcare transmite o emoție, o poveste.

Născută la Minnesota, în Statele Unite, Annie a început să urmeze o serie de cursuri la un studio local, la vârsta de 10 ani. Atât familia, cât și profesorii ei de dans au susținut-o.

,,Nu m-am simțit niciodată exclusă”, a spus ea. ,,Făceam acest lucru de plăcere, dar când am ajuns la vârsta de 16 ani, am început să iau cursuri în fiecare seară, dorind să fac performanță în dans.”

Faptul de a urma un colegiu de dans nu a reprezentat pentru ea o decizie ușoară.
,,Îmi amintesc că am avut o criză în momentul când am fost acceptată la colegiu”, a spus ea. Oare am să-mi găsesc vreodată un loc de muncă având doar un braț? se întreba Annie.

Emoțiile și îngrijorările i-au fost spulberate atunci când cei de la departamentul de dans din cadrul Universității din Minnesota au primit-o cu brațele deschise și i-au oferit posibilitatea de a-și îmbunătăți aptitudinile. Curriculumul a ajutat-o să-și extindă orizonturile.

,,Am fost prima persoană de genul asta cărora profesorii i-au predat dansul”, a declarat ea. ,,Probabil că a fost o provocare pentru ei, dar împreună am depășit-o”.

În colegiu, Annie a învățat cum să abordeze problemele legate de dizabilitatea ei. Anii de studiu s-au dovedit a fi deosebiți de complexi, iar improvizația a ajutat-o pe termen lung. Strategia ei era să dea tot ce poate în artă, ca oricare alt dansator.

Facultatea a pregătit-o pentru posibilele provocări cu care avea să se confrunte în industria dansului. Când era în ultimul an, Annie a dat o audiție la compania engleză Candoco Dance, formată din dansatori cu și fără dizabilități, iar ei i-au oferit un contract permanent.

Repertoriul variat din cadrul companiei londoneze Candoco a introdus-o pe tânăra dansatoare în dansul contemporan european. De asemenea, împreună cu Candoco Dance a avut onoarea să participe la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008 și la Jocurile Paralimpice de la Londra din 2012.
În 2014, Annie și-a extins aripile spre a cuceri noi orizonturi, devenind dansatoare independentă.

,, Am vrut să continui să cresc în calitate de dansatoare și să văd cum aș fi primită într-un context diferit.”
În 2016, ea a apărut în spectacolul,,Sunny” al coregrafului Emanuel Gat, unde încrederea ei senină și calitatea mișcării au fost remarcate în secțiunile grupului.

Annie știe că povestea ei de succes este destul de neobișnuită și consideră că companiile incluzive sunt încă importante și necesare:
,,Lumea dansului este încă foarte restrictivă. Există o lipsa de oportunități pentru dansatorii cu dizabilități”, a povestit ea.
„Încă mă întreb dacă industria dansului este pregătită să mă accepte „. Cred că trebuie doar să continui și să încerci să schimbi mentalitatea oamenilor, prin a face lucrul pentru care ești menit”.

Cu ajutorul dansului, Annie Hanauer reușește să răspândească un mesaj de trezire culturală și socială.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45222

  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45235

Un tânăr artist, născut fără mâini, desenează viața cu optimism și voință…

21039715_1638714666152128_1521419967_n-e1506938445374.jpg


optimism și voință…
Tweet Share Share
By Lavinia Elena Niculicea on octombrie 2, 2017 in Despre oameni


Viața ne scoate în cale oameni care să ne ajute să primim porția necesară de motivație pentru a continua, să șteargă praful rutinei din suflet și să ne predea lecții despre curaj, voință, seninătate, toate spre dezvoltarea noastră. Un astfel de om este Marius Kedzierski, din Polonia, un artist care desenează viața în culorile cele mai frumoase, deși s-a născut fără mâini.

Pentru mulți dizabilitatea lui ar fi sinonimă cu o sențintă la neputință, disperare și moarte. Dar nu și pentru el. El și-a spus că viața e mult prea scurtă și prețioasă ca să lase acest handicap să-l împiedice să facă orice lucru cât mai bine.

,,Dizabilitatea de care sufăr nu înseamnă că nu pot să trăiesc o viață care să merite, una măreață”, spune el. ,,Ea nu presupune că trebuie să-mi uit visurile. De fapt, arta este un mod de viață.”

Marius Kedzierski a făcut cunoștință cu arta la vârsta de 3 ani. O întâlnire care i-a schimbat viața. S-a îndrăgostit pe loc de desen și a continuat să creeze până când intervențiile chirurgicale l-au forțat să se oprească la vârsta de 12 ani. Cu toate acestea, după ce s-a recuperat, în 2008, a început să deseneze din nou, și de atunci nimic nu l-a putut împiedica să-și urmeze pasiunea. Desenul a deveni ca un virus, care i-a intrat în sânge și îl ademenește clipă de clipă pentru a-i cunoaște toate tainele și a le împărtăși cu cei din jur.

Talentatul tânăr, în vârstă de 23 de ani, creează desene realiste și hiperealiste. Majoritatea dintre ele fiind portrete. El petrece mai mult de 20 de ore pentru fiecare portret hiperealist. Atunci când oamenii îi privesc lucrările, observă că el nu desenează chipuri, ci suflete. Atenția sa la subtilitățile fețelor persoanei pe care o portretizează, face ca aceasta să fie vie, plină de personalitate și spirit, iar abilitatea sa tehnică este cu adevărat uimitoare. El este ca un aparat foto care redă cu acuratețe realitatea.

Marius se exprimă pe sine și comunică mult mai ușor cu cei din jur prin intermediul artei. Cu fiecare portret schițat, el spune o poveste despre viață, oameni și Dumnezeu.

În ultimii șapte ani, Marius a desenat peste 700 de portrete. El a reușit performanța de a obține premiul al-II-lea la concursul ,,Cel mai bun artist internațional”, la Viena, în 2013. De asemenea, a participat la expoziții în Cracovia, Viena, Oxford, Wroclaw și multe altele.

Marius a început să călătorească prin Europa și să schițeze portrete pe străzile din Berlin, Amsterdam, Londra, Paris, Barcelona, Marsilia, Veneția, Roma și Atena, în cadrul unui proiect denumit ,,Mariusz Draws”. În acest fel, el vrea să inspire oamenii, să le arăte ,,că toate limitele sunt în mintea noastră.”

Deși este un autodidact, Marius a dorit să-și rafineze tehnica, astfel că a studiat arta în colegiu. El reușește să capteze aproape orice, doar cu un creion, fiind întotdeauna dispus să încerce subiecte noi și provocatoare, inclusiv materiale care pretind îndemânare, cum ar fi sticla și apa. În altă ordine idei, el se va căsători în curând.

Marius este un exemplu viu, care arată că indiferent de situația prin care treci, cu suficientă perseverență și dedicare, îți poți atinge visurile…

Marius poate fi un câștigător al vieții, dincolo de premile obținute. Povestea lui aduce un mesaj despre cum voința divină poate să modeleze spiritul unui om în așa măsură încât, la rândul lui, să modeleze alte suflete, construind un cerc al umanității, în care speranța dansează. El învață oamenii să-și reconsidere necazurile, eșecurile, limitele și să traseze cu linii fine pe foaia vieții virtuți înalte precum dârzenia, optimismul și bucuria de a dărui.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45383

Bărbatul care a reușit să termine primul său maraton, deși suferă de paralizie cerebrală

21040866_1641376399219288_1373512668_n.jpg


Pentru unii oameni nu există ,,nu pot” în dicționarul vieții lor. Ei aleg să se conjuge mereu cu voința și perseverența. Patrick Barden face parte din această categorie de oameni. El suferă de paralizie cerebrală, o boală care îi limitează mișcările, dar nu și spiritul.

Patrick Barden, în vârtă de 24 de ani, a realizat imposibilul participând la maratonul din Londra. El a făcut 8 km pe zi cu ajutorul unui cadru. Timp de cinci zile, acesta a parcurs aproximativ 42 de km, o adevărată provocare chiar și pentru un om fără handicap, cu atât mai mult pentru o persoană care se confruntă cu probleme de mobilitate și de echilibru. Patrick a reușit să treacă linia de sosire a primului său maraton, dovedind că determinarea și ambiția pot să te ducă mai departe de cât ți-ai fi închipuit. Pentru el, care se luptă cu echilibru și ai cărui mușchi sunt afectați, câțiva pași pot echivala cu un kilometru.Cu pași înceți, dar plini de dorință și voință, tânărul a arătat că se poate.
,, Nu mulți oameni s-ar fi așteptat ca eu să fac așa ceva”, spune el.

Pentru a îndeplini această misiune, considerată de mulți imposibilă, Patrick a lucrat cu un antrenor personal timp de cinci luni. El a urmat cu conștiiciozitate un plan bine structurat, în scopul de a-și putea îmbunătăți forța și rezistența.

Patrick știe foarte bine că fiecare zi este un maraton, unul obositor și provocator, însă el nu se bătut ușor. De fapt, lui îi plac provocările pentru că îi dau oportunitatea de a-și teste limitele. El a reușit să-și ia permisul de conducere, a urmat școala de antrenori de fotbal și s-a implicat în strângerea de fonduri pentru acțiuni caritabile, devenind un ambasador al celor care se confruntă cu o dizabilitate.

Patrick este un tânăr foarte hotărât, care nu permite niciunui lucru să-l împiedice să-și atingă scopurile. În urmă cu câțiva ani, el a sărit cu parașuta în scop caritabil.

Patrick a subliniat faptul că nu a participat la acest maraton pentru a le dovedi oamenilor că se înșală sau pentru a vedea cât de departe poate să-și împingă limitele corpului – deși a reușit în ambele categorii. Mai important, e faptul că prin această cursă el a putut să le arate altora, că indiferent de capacitatea lor, orice este posibil.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45502

Povestea de viață tulburătoare a schioarei Janine Shepherd, care ne arată că un corp ruinat nu înseamnă o persoană ruinată.

482ff9325f0dcaba965c110b4a637e8124bd849a_1600x1200-e1509723874350.jpg


Povestea de viață a lui Janine Shepherd pare desprinsă dintr-un film de la Hollywood. Ea ne vorbește despre posibilitatea omului de a se recupera. Janine practica schi fond și făcea parte din echipa de schi a Australiei. Visul ei era acela de a câștiga aurul olimpic. Asta o definea. Era paradisul ei. Însă un eveniment nefericit avea să-i năruie visul, asemenea unui castel de nisip spulberat de un val năprasnic.

În 1986, când Janine se pregătea pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 1988, de la Calgary, a fost lovită de un tir în timpul unei ture cu bicicleta. Viața ei era pe cale să se schimbe radical. Tânăra avea leziuni grave care-i periclitau viața. Gâtul și spatele erau rupte în șase locuri și avea un traumatism cranian. De asemenea, avea traumatisme interne și pierduse 5 litri de sânge. Timp de 10 zile, ea în pendulat între două dimensiuni, însă în această luptă a vieții, dorința de a trăi a învins. Chiar dacă supraviețuise în mod miraculos acestui accident, doctorii i-au spus că ea nu va mai putea merge niciodată. Speranțele lui Janine de a fi un sportiv de elită dispăruseră.

Janine a refuzat să creadă pronosticul sumbru dat de personalul medical și după șașe luni de spitalizare și o operație delicată, și-a concentrat atenția asupra fiecărei părți a ființei ei, pentru a-și vindeca trupul rănit și a-și ridica de jos moralul. Ea spune că a început să lucreze la cel mai creativ proiect pe care l-ar putea face fiecare vreodată: acela de a reface o viață. Deși nu avea nicio idee despre ce va face, din această incertitudine s-a născut un simț al libertății, fiind liberă să cucerească infinitele posibilități ale vieții. Această trezire interioară aveai să-i transforme viața.

În scaunul cu rotile și cu corpul în ghips, în timp ce se lupta să se împace cu visurile ei olimpice distruse și întrebându-se ceea ce i-ar putea oferi acum viața, spiritual de luptă al lui Janine a fost reaprins uitându-se pe cer, la avioanele mici care zburau deasupra capului. În acel moment, și-a spus: ,,Dacă nu pot merge, voi zbura”. Și ea, într-adevăr, a zburat.

Pentru a trece examenul medical, Janine și-a exersat mersul cât a putut, sprijinită de cineva, ținându-se de mobile. A progresat atât de mult, încât a putut să umble prin toată casa ținându-se de pereți. În cele din urmă, ea a reușit să-și ia permisul de pilot. Și nu s-a oprit aici. S-a făcut instructor de zbor, învățându-i pe alții cum să zboare, la nici 18 luni după ce părăsise secția neuro.

Recuperarea miraculoasă a lui Janine, precum și realizările ulterioare sunt o dovadă a puterii spiritului uman, care emoționează și inspira oameni din întreaga lume.

,,Simt că accidentul meu a fost un dar întrucât nu aș fi persoana care sunt astăzi dacă n-aș fi trecut prin aceste încercări. Puterea reală nu are nimic de-a face cu corpurile noastre fizice. Noi toți ne-am născut cu această capacitate incredibilă de a depăși toate provocările vieții”, a declarat Janine pentru CNN.

În prezent, Janine Shepherd este autorul cel mai bine vândut și un speaker de renume internațional, care călătorește intens în Australia și în întreaga lume, împărtășindu-și povestea. De fapt, povestea ei este atât de extraordinară, încât a fost făcut un film despre ea. De asemenea, Janine a primit un Ordin al Australiei pentru serviciul ei în cadrul comunității, pentru inspirația și munca de sensibilizare privind cercetarea măduvei spinării, fiind votată drept una dintre cele mai remarcabile și inspiraționale persoane din lume.

Mesajul ei este plin de forță și de speranță: noi nu suntem corpul nostru fizic, iar renunțarea la vechile visuri poate face loc altora noi să se ridice spre cer.

,,Doar după ce am renunțat la viața pe care credeam că trebuie să o am, am putut să-mi îmbrățișez viața care mă aștepta. Acum știu că adevărata mea forță n-a venit niciodată din trup şi, cu toate că aptitudinile fizice mi s-au diminuat dramatic, ceea ce sunt e neschimbat. Lumina de pilot din mine e aceeași lumină, la fel este în fiecare din noi în parte”, a povestit Janine într-unul dintre cele mai emoționante discursuri TED.

,,Și că nu mai contează cum arăți, de unde vii sau cu ce te ocupi. Tot ce contează e să continuăm să întreținem flacăra umanității trăindu-ne viața ca expresie fundamental creativă a ceea ce suntem cu adevărat.”
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45757

Povestea unui învingător: Gabi Răzvan Iordache, tânărul paralizat total, de la gât in jos, învăță să meargă din nou

gabi-206-e1510665974150.png


Povestea lui Gabi Răzvan Iordache este dureroasă și totuși încărcată de speranță. Este povestea unui învingător, care atunci când picioarele au încetat să-l ajute, gândul și inima au mers mai departe, crezând într-o minune.

Gabi Razvan Iordache, acum în vârstă de 39 de ani, a fost un copil si un adolescent normal, plin de viață, jucăuș, care și-a dedicat o mare parte din timpul său activitățiilor în aer liber: alerga, înota, făcea atletism. Din nefericire, în urmă cu 22 de ani, în timp ce făcea scufundări cu prietenii, a suferit un cumplit accident, care avea să-i schimbe radical viața. Gabi și-a fracturat coloana vertebrală și a rămas paralizat complet, de la gât în jos. Doctorii i-au doar 4% șanse de supraviețuire. În ciuda acestui pronostic, Gabi a refuzat să se lase înfrânt de paralizie și se hotărăște să lupte pentru viața sa, pentru a reveni pe picioarele lui.

Înconjurat de dragostea familiei și a prietenilor, Gabi a reușit să câștige bătălia cu viața. Când mulți credeau că totul e pierdut, el a arătat că se poate. Chiar dacă își petrece viața într-un scaun rulant, el nu s-a cantonat la acesta. Gabi consideră că inteligența unui om nu stă în două picioare. Astfel, a continuat liceul, a absolvit Facultatea de Științe Economice din cadrul Universitatii de Petrol și Gaze din Ploiesti, secția Management, unde a terminat ca șef de promoție. În plus, a depus eforturi susținute pentru o recuperare completă.

Aceată stare de inactivitatea a condus treptat la atrofie musculară, iar leziunea a dus la reducerea controlului asupra vezicii urinare și a intestinului, fiind ajutat de părinții săi pentru a-și indeplini sarcinile zilnice simple cum ar fi mutatul în și din pat, îmbrăcatul și multe altele. Însă Gabi nu a renunțat nicio clipă la luptă, la găsirea unui tratament, la credința într-un miracol. Și într-adevăr, el a descoperit o procedură revoluționară pentru persoanele cu leziuni ale măduvei spinării. Este vorba despre stimulare epidurală, tratament care se efectuează într-o clinică din Thailanda. Pentru a acoperi cheltuielile acestui tratament, tânărul a inițiat o campanie de strangere de fonduri.

Cu încredere și optimism, Gabi a călătorit în Bangkok împreuna cu soția și mama sa pentru a efectua intervenția chirurgicală de stimulare epidurală și terapia cu celule stem.

,,Miracolul s-a întâmplat aici „, a spus Gabi
Intervenția a decurs foarte bine, Gabi s-a recuperat rapid si, spre surprinderea sa, nu a suferit absolut nici un efect secundar. În zilele de după operație, el a început un plan de tratament, care constă în mai multe sesiuni de cartografiere (mapping) și programe de reabilitare. În mod neașteptat, a înregistrat îmbunătățiri majore, în ciuda problemelor legate de natura prelungită a leziunii. Tânărul are acum controlul asupra gleznelor la ambele picioare și poate să efectueze până la 30 de mișcări voluntare în urma acestei proceduri. De asemenea, Gabi și-a recâștigat treptat controlul asupra flexiei șoldului, reușind mai multe mișcări în timp ce a fost ridicat.

,,Miracolul s-a întâmplat aici. Nimeni nu s-a așteptat la acest lucru într-un timp atât de scurt”, a spus el într-un interviu pentru Epidural Stimulation
Gabi a avut doar cuvinte de laudă, exprimându-și recunoștința față de personalul medical, care a dat dovadă de profesionalism și dăruire. Așteaptă cu nerăbdare să continue tratamentul și să aibă parte de noi schimbări pozitive în viața sa.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Mentalitatea de invingator se invata, se dobandeste ! #45831

Felicitari, Andreea! Medic rezident in scaun cu rotile! Tanara care a invins sistemul si prejudecatile celor din jur a reusit sa isi indeplineasca vis

s604x0_andreea_nechita_copy_copy.jpg


• Imobilizata intr-un scaun cu rotile din cauza unei boli genetice, o tanara din Iasi a reusit sa isi vada visul implinit • A absolvit anul acesta Facultatea de Medicina • Acum este medic rezident in Dermatovenerologie si incearca sa faca fata tuturor provocarilor ce le presupune aceasta profesie

Andreea Nechita este o tanara in varsta de 25 de ani care demonstreaza in fiecare zi ca viata poate fi traita frumos si cu intensitate chiar daca, din cauza unor probleme din nastere, nu se poate deplasa singura. Tanara este un exemplu de ambitie si motivatie pentru multi, reusind sa isi urmeze visul de a deveni medic, chiar daca este imobilizata intr-un scaun cu rotile.

Cu totii stim ca intrarea la facultate, atunci când nu te poti deplasa singur, poate deveni un act de mare curaj, intrucat majoritatea universitatilor din tara au un nivel redus de accesibilitate. Pe langa acest aspect, intervine si lupta cu prejudecatile si cu un sistem educational care nu încurajeaza deloc accesul persoanelor cu dizabilitati la educatie. Andreea a învins acest context nefericit si a reusit sa depaseasca toate obstacolele pe care le-a intampinat, iar anul acesta a terminat Facultatea de Medicina din Iasi, imobilizata fiind într-un scaun cu rotile.

"Cei 6 ani de facultate au trecut mult mai repede decat ma asteptam, insa trebuie sa recunosc ca nu a fost usor. Au fost sesiuni grele si obositoare, dar toate m-au invatat ca un medic trebuie sa se dedice in totalitate profesiei sale. Marea majoritate a colegilor mei m-au tratat normal, m-au ajutat si au stiut sa îmi ofere mereu o vorba buna sau un sfat. Atât profesorii, cât si colegii au fost surprinsi de ceea ce imi propusesem, dar cred ca vointa si curajul meu i-au convins. Chiar daca am absolvit doar de cateva luni, deja le simt lipsa colegilor si a orelor de curs. Am fost acolo zi de zi, si cu siguranta am avut ceva de invatat de la fiecare", a spus Andreea.

Copilarie furata de tratamente si investigatii
Desi la nastere parea un copil perfect sanatos, odata cu trecerea anilor, parintii au observat unele modificari de deplasare. Dupa mai multe investigatii si mult timp pierdut prin spitale, Andreea a fost diagnosticata cu o boala genetica numita Amiotrofie spinala tipul III.

"Boala a debutat usor, dar sigur si aproape ireversibil. Mergeam mai incet comparativ cu ceilalti copii de varsta mea, urcam scarile cu dificultate, si mai tarziu, spre adolescenta, mi-am pierdut abilitatea de a merge independent. Toata copilaria mi-am petrecut-o prin diferite clinici pentru a afla un diagnostic cert, desi, de cele mai multe ori, diagnosticele erau diferite, la fel ca si tratamentele indicate. In anul 2007, dupa un consult in China, mi s-a confirmat diagnosticul. Tot atunci am inceput si terapia cu celule stem si OEC, dar fara sa obtin imbunatatiri. Un an mai tarziu, in 2008, am fost supusa unei noi incercari: operatie de ocluzie intestinala care mi-a adus ca si bonus starea de soc septic. Dupa o lunga perioada de repaus, incercand sa ma ridic, mi-am dat seama ca am pierdut tot ceea ce obtinusem prin kinetoterapie", a explicat Andreea Nechita.

Din pacate, nu doar copilaria a pierdut-o, ci si perioada frumoasa a adolescentei. Desi a intampinat multe dificultati, tanara nu a renuntat. A primit constant incurajari si ajutor din partea celor din jur, si astfel, a decis sa-si urmeze visul de a deveni medic.

"Intr-adevar, era o dorinta din copilarie, doar la stadiul de vis, dar m-am hotarat sa o concretizez, apucandu-ma de invatat. Parintii mei, familia mea si profesorii au fost cei care au avut incredere ca voi reusi. Nu aveam niciun motiv pentru care sa ma limitez si sa raman doar cu diploma de Bacalaureat", a declarat tanara.

Acum este medic rezident in Dermatovenerologie
Timpul petrecut în spitale si pe la diferite centre de recuperare, i-au intensificat aspiratia de a urma Facultatea de Medicina. Aceasta dorinta a fost sustinuta si de speranta vindecarii sale.

"Avand in vedere situatia mea, mi-am dorit o meserie stabila, in care sa interactionez cu oamenii si sa pot sa ii ajut. Cine poate întelege mai mult suferinta, decât cel care trece prin ea? Consider ca abilitatea de a asculta ti întelege pe cel în suferinta este enorm de importanta si contribuie la tratamentul oricarei patologii. Cu siguranta aceste calitati ma vor ajuta sa devin un medic bun", a spus Andreea.

In toti acesti ani, Andreea a invatat sa se bucure de lucrurile mici, sa aiba mai multa incredere in ea, sa isi urmeze visurile indiferent cat de greu este si sa se ridice ori de cate ori este nevoie pentru a putea razbate. Dar cea mai importanta lectie pe care a invatat-o a fost aceea de a avea rabdare si de a intelege oamenii chiar daca acestia o critica.

"Acum ma aflu la inceputul unui nou drum. Sunt medic rezident in Dermatovenerologie si urmeaza sa imi incep pregatirea medicala pentru urmatorii 5 ani. Mi-am dorit aceasta specialitate inca de cand am luat decizia de a sustine examenul de admitere la Medicina. Nu obisnuiesc sa imi fac multe planuri de viitor. Cineva spunea: «Daca vrei sa il faci pe Dumnezeu sa rada, povesteste-i planurile tale». Stiu doar ca fiecare are un destin si o misiune care trebuie indeplinita. Sper ca în anii ce vin sa reusesc sa îmi împlinesc visurile si, mai ales, sper din tot sufletul ca prin exemplul meu de viata sa contribui, macar un pic, la schimbarea mentalitatilor privind abilitatile persoanelor care se deplaseaza cu ajutorul fotoliului rulant", a marturisit tanara rezidenta.

Chiar daca ii este mai greu, lupta pentru idealurile ei si face tot ce ii sta in putinta ca pana la final sa dea tot ce e mai bun si sa reuseasca sa devina un medic de exceptie, considerand ca dizabilitatea nu o va impiedica niciun moment sa profeseze.

Numarul tinerilor cu dizabilitati care urmeaza studiile universitare este în continua crestere. In acest an, in Iasi, patru tineri in scaune cu rotile au absolvit Facultatea de Medicina. "Cred ca suntem primii care am avut acest curaj de a ne depasi limitele, si, sper sa reprezentam un model pentru celelalte persoane cu dizabilitati care au aceleasi visuri", a mai precizat Andreea Nechita.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5852
  • Thank you received: 721
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
  • Page:
  • 1
  • 2

Prin accesarea acestui site, ești de acord cu faptul că folosim cookies .