Bine ai venit, Vizitator
Username: Password:

SUBIECT: Un crampei de istorie

Rasp: Un crampei de istorie acum 9 luni 1 săptămână #45112

Cum era să fii elev în vremea lui Cuza și Carol I

Spiru Haret și-a amintit acum mai bine de un veac în paginile ”Gazetei matematice” despre anii în care era ”școler”.

Spiru-Haret1.jpg


”Timpul în care am trecut eu prin şcoală a fost o epocă de transiţie şi de formaţiune foarte interesantă. Amintirile din vremea aceea ar merita să fie fixate până în cele mai mici amănunte, pentru că ar servi să lămurească multe lucruri de astăzi, pe cari cei mai tineri deja nu le înţeleg, pentru că nu le cunosc începuturile. De aceea profit, şi poate chiar voiu abuza puţin de ospitalitatea pe care cu atâta bunăvoinţă mi-o oferă Gazeta Matematică, pentru a povesti câte ceva din acele vremi deja depărtate. Învăţătura primară am început-o în casă, am urmat-o câtva timp la şcoala primară din Dorohoi, pe urmă la cea din Sărărie din Iaşi; am apucat vreo două luni şi la cea din Verde din Bucureşti. Era tocmai în vremea prefacerilor de pe la începutul domniei lui Cuza. La Dorohoi, se învaţă încă cu litere chirilice modernizate; ba încă veniseră odată peste noi la şcoală nişte elevi ai unei şcoale de cântăreţi bisericeşti, cu bărbile până la brâu, cari nu cunoşteau decât vechile litere slavone. La Iaşi, am găsit introduse literele latine; în clasa III şi IV se învaţă şi latineşte, ultimul rest, care a şi dispărut în anii aceia, din vechea organizare a lui Laurian. La Bucureşti, bieţii copii merseseră şi mai departe, şi-şi băteau capul să înveţe ortografia etimologică, care-i făcea să scrie Stellatina în loc de Slatina.

alexandru-ioan-cuza.jpg


În Septembre 1862 am intrat în liceul Sf. Sava, care pe atunci se afla instalat intr’o veche casă, azi dispărută, în urma canalizării Dâmboviţei. Din locul ocupat de curtea liceului, nu a mai rămas decât un colţ, pe care azi e clădită ultima casă pe dreapta, între cheu şi calea Victoriei prelungită. În acea casă mică, veche, umedă, cu clasele înşirate înjurul curţii, în nişte încăperi clădite la întâmplare, unele într’o stare de infecţie de nedescris, am petrecut şapte ani din viaţa mea, ani de veselie, de cântece şi de jocuri, întrerupte din când în când de iuţi supărări pe care ni le pricinuia o lecţie prea mare, ori dimensiile prea de tot reduse ale porţiilor pe cari ni le servia economul ţigan al internatului. Numai de un lucru nu am avut nici odată a ne plânge: de lipsă de libertate. Timp de cinci ani, cât am fost intern, am trăit, grămădiţi 18 până la 24 de băieţi într’un repetitor de vre-o 25 metri patraţi, absolut de capul nostru. Nici odată un pedagog sau un meditator nu a trecut pragul împărăţiei noastre. Şi nici nu aveau cum; pentru vre-o 70 de interni, erau trei pedagogi, dintre cari pedagogul-şef abia-şi iscălea numele silabisind, iar ceilalţi doi, şcolari prin clasa VI, se ocupau, – vorba vine – cu clasele începătoare.

scoala-de-altadata1.jpg


La 1862, liceul avea încă organizaţia veche. Clasa I şi II formau divizia elementară; clasele III până la a VI. erau umanioare; iar VII şi VIII alcătuiau divizia superioară. Aceste două din urmă nu încăpuseră în localul strâmt al liceului, şi se instalaseră în palatul Universităţii. Trebuie să spun că acest palat, început pe la 1857, rămăsese neisprăvit, din lipsă de bani. Uşile, ferestrele, parchetele lipsiau; în etagiul de sus lipsiau şi tencuelile; coloanele cele mari din faţadă zăceau trântite în iarbă. Copiii de prin mahalale se încurau toată ziua prin lungile coridoare pustii şi le umpleau cu ţipetele lor. Singura parte utilizabilă erau cele câteva încăperi de sub actuala sală a Senatului, în care trăiau la un loc cele două clase ale liceului şi Tipografia Statului, care încăpea toată numai în sala unde este acum amfiteatrul.
Când am intrat în liceu, în clasele I şi II era câte un singur profesor pentru limba română, limba latină, istorie şi matematică. În clasa I, profesorul de aceste materii era Dim. M. Ionescu, mort acum de curând, dar care pe atunci era foarte tânăr, iar în clasa II era V: Stilescu, dispărut de vre-o 20 de ani. Celelalte materii aveau fiecare câte un profesor deosebit, care preda în clasele I – IV.

Carol-i1.jpg


Învăţătura matematicei se reducea la aritmetica elementară, pe care o mai făcusem şi în şcoala primară. Unii şcolari din clasa I aveau un microscopic manual de Pop; cei mai mulţi însă învăţau numai după explicaţia profesorului, sau unii de la alţii, sau de loc. Se considerau ca lucruri grele operaţiile cu numere complexe şi regula de trei compusă, mai ales când se dă cu ani, luni şi zile. În clasa II, se mai predau şi câteva definiţii şi regule practice de geometrie, după o cărticică de Eustaţiu Ciocanelli, care se întrebuinţa în acelaş timp şi în clasa IV primară. La Septembrie 1864, vechia organizaţie a liceului a dispărut, şi s’a înlocuit cu aceea care, cu oarecare modificări şi adaose, a fost manţinută până la legea din 1898. S’a suprimat clasa VIII; s’a desfiinţat deosebirea de organizaţie între clasele elementare şi cele următoare. Cele patru materii care erau reunite la câte un profesor în aceste clase, s’au repartizat la profesori rămaşi numai cu câte o specialitate. Astfel lui D. M. Ionescu i s’a dat istoria în clasele I – IV şi lui V. Stilescu limba latină în I şi II.
Întru cât priveşte matematicele, aritmetica raţională, care până atunci se începea în clasa III, a fost pusă din a II. În clasa IV era prevăzută geometria raţională, în V algebra, în VI trigonometria, în VII cosmografia.

scoala-de-altadata7.jpg


A fost o mare greutate, şi pentru colegii mei şi pentru mine, primii paşi făcuţi în matematicele raţionale. Aveam ca profesor pe răposatul Al. Borănescu, om excelent, cu care puteai face ce voiai când ştiai să-l iei cu binele; dar avea uneori şi supărări mari, cari, din norocire, nu durau mult. Dar pot afirma că metoda lui nu prea semăna cu a pedagogilor de astăzi. În orice caz ştiu că mie mi-a trebuit multă vreme şi multă bătaie de cap pentru ca să-mi dau seama că lungile înşirări de fraze cari constituiau demonstraţiile spuneau ceva real, şi nu erau numai nişte convenţii născocite anume pentru necazul băeţilor. Carte nu aveam. Textul cursului îl redigeam noi, după notele din clasă: se poate închipui cum. În primăvara anului 1865, Al. Borănescu fu trecut la cursul superior, şi în locul său fu numit Z. Herescu, sub care am făcut şi geometria în clasa IV. Carte românească nefiind nici una, eram nevoiţi să urmăm dupe textul francez al lui Blanchet, deşi mulţi din şcolari nu-l puteau încă înţelege. Abia peste vre-o trei ani cartea aceasta a fost tradusă de Elie Angelescu.



În cursul superior am regăsit pe Al. Borănescu şi metoda lui. La începutul fiecărui an şcolar, ne dicta câte o lungă listă de autori de consultat, toţi francezi: Bertrand, Briot, Sonnet, pentru algebră; Serret, Briot, Tarnier, pentru trigonometrie: Briot, Garcet, pentru cosmografie; şi mulţi alţii, pe care nu-i mai ţin minte. Cărţile româneşti nu ne recomandă, pentru că nu era nici una. Abia în 1873 a apărut, pe cât ştiu, prima carte de matematică pentru cursul superior, dacă fac abstracţie de o foarte veche carte a lui Pavlid, despre care am auzit vorbindu-se, dar care pe vremea mea deja nu se mai găsea nicăeri.
Se nemerise că clasa noastră coprindea mulţi băeţi săraci. Bursierii mai ales, nu ştiu dacă toţi 12 la un loc am putut reuni vre-odată o colecţie complectă a cărţilor de cari aveam nevoe la curs. Lipsa aceasta ne era sensibilă, pentru că la cele mai multe cursuri trebuia să ne redigem noi textul, cum puteam. Cu încetul, ajunsese a se specializa unul pentru textul de istorie, altul pentru matematici. Aceştia aveau mai ales sarcina de a culege din notele clasei şi de prin cărţi elementele textului după care învăţa aproape clasa întreagă.


Petreceam uneori seri întregi pe câte o pagină sau pe câte o problemă, căreia nu-i puteam da de rost. Erau mai ales în Serret nişte proprietăţi de trigonometrie sferică ce mi-au dat un necaz pe care nici acum nu l’am uitat. Greutatea noastră venia mai ales de acolo că nu intraserăm bine în raţionamentul matematic, nu ne pătrunseserăm cum se cade chiar la început de procedurile lui speciale. De aceea adeseori lucrurile simple ne împiedicau, şi trebuia să muncim cine ştie cât pentru a ne lămuri câte ceva care pe urmă ni se părea lucru de nimic.Cu toate aceasta, perioada aceea de muncă încordată, când fiecare pas înainte era o adevărată cucerire pe care o datoram mai ales stăruinţei noastre, a fost poate aceea care a avut cea mai mare influenţă pentru mulţi din noi, şi care ne-a dat oţelirea care ne-ar fi lipsit, dacă împrejurările ar fi fost mai uşoare pentru noi. Ca rezultat practic mai imediat, mie mi-a remas din anii aceia cursul de algebră şi de trigonometrie, redigiate. Pe cel d’intâiu l’am împrumutat cuiva, care nu mi l’a mai dat înapoi. Pe cel de al doilea l’am imprimat în 1873, cu oarecare îmbunătăţiri, şi servă încă şi azi ca text de şcoală.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Ultima editare: acum 9 luni 1 săptămână by Mona si Dan.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 8 luni 3 săptămâni #45205

Idei in nocturna. Pagini de Istorie: Invitat, prof.univ. dr. Dumitru Preda

Idei in nocturna- Pagini de Istorie, marti 26 septembrie 2017, Radio, Romania Cultural (21.10- 22). Redactor Dan Manolache. România în toamna anului 1917. Prefigurarea ieşirii din război prin armistiţiu Invitat, prof.univ. dr. Dumitru Preda.

Succesele militare obţinute de noua armată română în vara lui 1917 păreau că îndepărtează pentru o vreme materializarea intenţiei Puterilor Centrale de a scoate România definitiv din luptă.

Eroismul probat de români în această fază a războiului avea să se dovedească însă curând, insuficient pentru a menţine frontul răsăritean şi chiar pentru a garanta supravieţuirea independentă a ţării. În această parte a Europei principala forţă militară a Antantei aparţinea Rusiei, aflată în acea vreme în plin proces de disoluţie. Revoluţia declanşată la 3 martie 1917 (st. nou), zguduise nu doar alcătuirile instituţionale ale statului ci afectase în mod ireversibil starea de spirit, moralul trupelor ruse de pe front. Aşa se explică înfrângerea suferită de armata rusă în Galiţia – în chiar perioada desfăşurării glorioaselor lupte de pe frontul Moldovei – după ce la sfârşitul lui iunie ea pornise o ofensivă ce avea să se fie cea din urmă. De altfel defecţiunea armatei ruse a făcut ca succesele româneşti obţinute în bătăliile menţionate să nu poată fi valorificate.

Accentuarea anarhiei din statul rus precum şi descompunerea organizatorică şi căderea psiho-morală ale fostei armate ţariste aveau să ducă la consecinţe dramatice pentru România, a cărei participare la Marele Război depindea în foarte mare măsură de colaborarea (încă de la început foarte dificilă) cu aliatul de la răsărit. De altfel, toamna anului 1917 avea să marcheze practic sfârşitul acestei alianţe, ba chiar mai mult decât atât, transformarea fostului prieten în duşman.

Lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a accentuat situaţia dramatică a României. Noua putere instalată la Sankt Petersburg a emis chiar a doua „Decretul asupra păcii”, prin care Rusia propunea tuturor ţărilor beligerante încheierea imediată a unui armistiţiu cu o durată de cel puţin trei luni, ca o primă măsură necesară începerii tratativelor de pace.

Graba cu care Lenin şi cei apropiaţi lui au întreprins acest demers are în opinia noastră cel puţin trei explicaţii majore. Într-o ordine aleatoare menţionăm că noii stăpâni ai Rusiei îşi plăteau astfel obligaţiile luate faţă de Germania, ţară care sprijinise decisiv venirea lor la putere. Se materializa apoi intenţia programatică de a declanşa revoluţia mondială, căci în apelul adus proletariatului din toate ţările, aliate sau adversare, muncitorii erau sfătuiţi să se pronunţe nu doar pentru pace, ci şi pentru eliberarea de exploatare. În al treilea rând, dorinţa de a câştiga popularitate răspundea aşteptărilor poporului rus, sătul de război.

Chiar dacă evaluarea noii situaţii create în Rusia prin preluarea puterii de către bolşevici era greu de realizat la Iaşi, personalităţi politice şi militare ale României intuiau gravele consecinţe ce decurgeau pentru ţara noastră. Astfel, primul ministru I. I. C. Brătianu se gândea la ieşirea din război, considerând că „rolul nostru militar era terminat şi că Aliaţii trebuiau să o înţeleagă şi să ne dea dezlegarea cuvenită”, după cum relatează I. G. Duca. În însemnările sale zilnice, generalul Alexandru Averescu aprecia că din punct de vedere militar „o schimbare a rapoartelor între ruşi şi duşmani ar periclita situaţia noastră foarte serios. O retragere poate să devină imposibilă”. La Bucureşti, viitorul prim ministru Alexandru Marghiloman, informat încă şi mai puţin asupra desfăşurării evenimentelor din Rusia, avea în vedere deja încheierea unei păci separate. „Afară de o contra revoluţie greu de admis acum, cauza păcii a făcut un pas mare… Berlinul ar trebui să sondeze România oficială”.

„România oficială” se afla într-o situaţie dramatică. Ieşirea Rusiei din război „ar aduce în România catastrofa finală”, se spunea intr-o nota alcatuita de Statul Major General francez si destinata Ministrului de Razboi si Presedintelui Consiliului de Ministri.

Generalul Henri Mathias Berthelot, Şeful Misiunii Militare franceze, telegrafia la Paris la 20 noiembrie 1917, cerând în acelaşi timp ca un „avertisment oficial şi concertat” să fie adresat de puterile Antantei noii guvernări de la Petrograd.

Îngrijorarea provocată de o probabila abandonare a României de către Rusia cu consecinţe grave previzibile, de prăbuşire a întregului front oriental era evidentă în instrucţiunile trimise trei zile mai târziu generalului Berthelot, de către însuşi primul ministru francez. Ele îi cereau şefului Misiunii Militare franceze, ca într-o asemenea situaţie să se opună dezarmării armatei române sau desfiinţării ei. Clemenceau preciza că „Dacă evenimentele fac inevitabilă abandonarea temporară a teritoriului român, armata română va continua lupta în Basarabia şi în zona Doneţului, să întărească aici acel nucleu de forţe pe care autoritatea unor condamnaţi cum este Kaledin le menţine sub ordine şi să le aducă un sprijin care poate fi decisiv pentru destinele României”.

Vom vorbi despre Romania de acum un secol analizand situatia ei politica, militara si sociala. Vom vorbi despre variantele noastre de rezistenta pe ceea ce ramasese singurul “Front Oriental”, despre incertitudinile care au dus la trimiterea celui de al doilea transport al tezaurului intr-o Rusie tulburata de framantari interne dar si despre capacitatea elitei politice romanesti de a domina comlexa realitate interna si international.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 8 luni 1 săptămână #45279

Istorie pe scurt

1379925_432431220196245_1894040467_n.jpg


Caricatură a Tratatului de Pace de la Berlin (1878)

Cucerirea independenței de stat a fost unul dintre evenimentele majore ale veacului al XIX-lea. Totuși această mare victorie a fost umbrită de un aspect.

În caricatura din 21 septembrie 1878, "Bobârnacul" figurează România drept un stat căruia i-a fost furată coroana, Basarabia (de fapt 3 județe din sudul acesteia) de către Rusia. Pentru recunoașterea independenței, România a fost forțată să cedeze județele Cahul, Bolgrad și Ismail Rusiei, primind la schimb Dobrogea. Rusia a făcut un schimb foarte avantajos pentru ea: a luat o zonă care nu îi aparținuse niciodată (Basarabia), dând la schimb o altă zonă pe care nu o posedase deloc (Dobrogea). Deși teritorial, economic și ca populație, România creștea, prestigiul național era știrbit de acest schimb forțat.

Țara noastră este înfățișată ca încătușată de primirea Dobrogei deoarece existau temeri că populația din zonă (turci, bulgari, evrei etc.) nu va putea fi asimilată, acest fapt putând periclita viața internă a României. Cu timpul aceste temeri s-au dovedit a fi nefondate.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 8 luni 6 zile #45387

https://www.facebook.com/IstoriePeScurt/photos/a.306022029503832.62123.114539715318732/433298650109502/?type=3&theater

1393681_433298650109502_1433614054_n.jpg


Evenimentul zilei- Pe 17 octombrie 1912 Bulgaria, Grecia și Serbia declară război Imperiului Otoman declanșând astfel Primul Război Balcanic.

Primul Război Balcanic se va încheia cu o pace nesatisfăcătoare, fapt ce va genera un nou Război Balcani unde va fi implicată și România. În urma acestui conflict, țara noastă va anexa Cadrilaterul.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 7 luni 2 săptămâni #45517

135 de ani de la nașterea inginerului, pilotului și academicianului Aurel Vlaicu

Aurel Vlaicu s-a născut la 6/19 noiembrie 1882, la Binținți, lângă Orăștie, în județul Hunedoara. A avut, de la o vârstă fragedă, înclinații către tehnică, iar în școala primară din satul natal era cunoscut ca un spirit deosebit de inventiv, reparând ceasornice și încercând să construiască mici mașinării "perpetuum mobile".

2016-06-17-aurelvlaicu-big-rsz-crp-crp_09188500.jpg


În perioada studiilor liceale efectuate la Orăștie și Sibiu, potrivit ''Dicționarului Membrilor Academiei Române'' Aurel Vlaicu a devenit preocupat de problema zborului mecanic, construind diferite mecanisme și modele de planoare. A urmat cursuri tehnice superioare la Viena și Munchen, perioadă în care a elaborat proiectul unui avion. În timpul șederii la Munchen a proiectat primul aparat de zbor cu aripi batante, acționat de arcuri, dar a abandonat acest proiect convins fiind că viitorul îl reprezintă aeroplanele acționate de motoare, potrivit https://www.orastieinfo.ro/.

În anul 1908 a fost, pentru o scurtă perioadă, inginer la fabrica de automobile Oppel din Russelheim.

Revine în țară în același an, în satul natal Binținți, unde proiectează și construiește, un an mai târziu, unul dintre primele planoare românești, numit Vlaicu-1909, cu care efectuează mai multe zboruri demonstrative.

În toamna anului 1909, se mută în București, fiind angajat ca inginer în cadrul Arsenalului Armatei, iar cu sprijinul acestuia începe construcția aeroplanului. Lucrând asiduu împreună cu muncitorii și cu alți ingineri, Vlaicu termină de construit la începutul lunii iunie 1910 aparatul cunoscut sub denumirea ''Vlaicu I''.

Pentru prima dată a scos aeroplanul său pe câmp la 16 iunie 1910, dar cele două încercări de a-l ridica de la sol au eșuat (din cauza unei mici defecțiuni la motor, respectiv din cauza unei probleme ce privea comenzile aripilor aparatului).

A doua zi, la 17 iunie 1910, Vlaicu și-a scos din nou aeroplanul pe câmpul de la Cotroceni și, ajutat de prietenii săi, a pornit motorul aparatului. După două încercări nereușite în care a rulat fără să se înalțe, el se întoarce la grupul său de prieteni, explicând entuziasmat de ce nu reușise acest lucru. Motivând faptul că nu acționase cum trebuie comenzile aparatului, Vlaicu face o nouă încercare. În zgomotul motorului, aeroplanul câștigă viteză și, după circa 40 de metri parcurși pe pământ, este văzut de toți cei prezenți cum se ridică în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, după care coboară ușor pe pământ.

Fericit că își realizase visul, Aurel Vlaicu avea să declare într-un articol intitulat "Impresii din văzduh": "Bucuria cea mai mare, însă, am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra mașina. Zburasem. Și asta era principalul."

A doua zi după primul său zbor, gazetele vremii publicau senzaționala știre a zborului executat de primul avion românesc, inventat, construit și pilotat de un român.

În următoarele zile, Vlaicu a mai efectuat câteva zboruri cu aeroplanul său până într-o zi când, zburând la o înălțime mai mare ca de obicei, comenzile de manevrare ale aparatului s-au blocat, iar acesta a căzut, fiind puternic avariat. De acum, Aurel Vlaicu începe să gândească proiectarea și construirea unui nou model de aeroplan, astfel că a fost creată, în 1911, o variantă îmbunătățită — ''Vlaicu II''.

În 1912-1913 a proiectat avionul ''Vlaicu III'', pe care însă nu a mai apucat să-l construiască.

Avioanele Vlaicu I și Vlaicu II erau alcătuite dintr-un singur tub de aluminiu care purta celelalte elemente. Centrul de greutate era plasat sub aripi, ceea ce îi oferea o bună stabilitate. Elicele erau contrarotative și coaxiale, iar trenul de aterizare avea roți independente.

A obținut cu Vlaicu II, în 1912, distincții importante la concursul aviatic de la Aspern, lângă Viena, notează Dicționarul Membrilor Academiei Române. În țară, în perioada 1910-1912, a efectuat zboruri de încercare și demonstrative cu ''Vlaicu II'' la București, Blaj, Sibiu, Brașov, Iași, Ploiești, Lugoj, Orăștie, Alba Iulia, Târgu Mureș.

Aurel Vlaicu și-a pierdut viața în urma prăbușirii cu avionul Vlaicu II, lângă Câmpina, la 31 august/13 septembrie 1913, în timp ce încerca să treacă Carpații. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

La 28 octombrie 1948, a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Alături de Henri Coandă, de Traian Vuia și de alte nume celebre, Aurel Vlaicu poate fi considerat unul dintre precursorii aeronauticii moderne și unul dintre părinții aviației mondiale.

În 1952, la Binținți s-a inaugurat Muzeul memorial care îi poartă numele. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.

O serie de obiecte personale care i-au aparținut lui Aurel Vlaicu, documente, brevete, scrisori, fotografii originale, ceasul cu monogramă pe care l-a avut asupra lui când s-a prăbușit, precum și masca mortuară sunt expuse astăzi la Muzeul Național al Aviației Române.

sursa agerpres.ro
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 7 luni 1 săptămână #45583

Unirea Dobrogei cu România. Proclamația principelui Carol către dobrogeni

Proclamatie-carol-dobrogeni-300x194.jpg


Ca urmare a Războiului de Independență, România a alipt la teritoriul său vechiul ținut al Dobrogei, care de pe vremea lui Mircea cel Bătrân nu mai fusese sub administrație românească. În dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1878, Carol I, după ce călătorise o noapte întreagă, a ajuns la Brăila, unde a fost primit de oficialități şi de mulțimea de localnici. În cadrul festivităţilor, domnitorul a dat citire Proclamaţiei către dobrogeni.

razboi-independenta-dobrogea-300x173.jpg


“Marile puteri europene, prin tratatul din Berlin, au unit ţara voastră cu România. Noi nu intrăm în hotarele voastre trase de Europa, ca cuceritori, dar o ştiţi şi voi: mult sânge românesc s-a vărsat pentru desrobirea popoarelor din dreapta Dunării.Locuitori de orice naţionalitate şi religiune! Dobrogea, vechea posesiune a lui Mircea-cel-Bătrân şi a lui Ştefan-cel-Mare, de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat, unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de Naţiune hotărăşte şi cârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii, viaţa, onoarea şi proprietatea, sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe naţiuni noastre şi nimeni nu le va putea lovi fără a-şi primi legitima pedeapsă. Locuitori musulmani! Dreptatea României nu cunoaşte deosebire de neam şi de religiune! Credinţa voastră, familia voastră vor fi apărate de o potrivă ca şi ale creştinilor. Afacerile religiunii şi ale familiei vor fi pentru voi încredinţate apărării muftiilor şi judecătorilor aleşi din neamul şi legea voastră.

Regele-Carol-I-300x175.jpg


Şi creştini şi musulmani, primiţi dar cu încredere autorităţile române, ele vin cu anume însărcinare de a pune capăt dureroaselor încercări prin care aţi trecut, de a vindeca rănile războiului, de a apăra persoana, averea şi interesele voastre legiuite, în sfârşit, de a vă dezvolta buna stare morală şi materială. Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât de a menţinea ordinea, şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire. Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii.În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţiune definitivă, care va ţine seamă de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornice poziţia voastră cetăţenească. Până atunci, autorităţile române au ca întâia îndatorire de a cerceta şi îndestula trebuinţele voastre, de a îngriji bunul vostru trai, de a vă face a iubi ţara la a cărei soartă acum este lipită şi soarta voastră.

Datu-s-a în Brăila, la 14 Noiembrie, anul graţiei 1878, şi al 13-lea al domniei noastre.”

delta-dunarii-300x223.jpg


România se regăsea cu 240 km de faţadă maritimă, împreună cu portul Constanţa, care îi deschidea drumul către mările şi oceanele lumii şi implicit să intre în legături economice, politice şi culturale cu întreaga lume.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 6 luni 3 săptămâni #45668

Să facem – nu România Mare – România măreaţă!

discurs-Romnia-Alba-Iulia-Sala-Unirii-Ziua-Nationala-a-Romniei-slider.jpg


Înainte de a veni la Alba Iulia pentru a lansa, miercuri, la Sala Unirii din Capitala de suflet a românilor, numărul inaugural al Revistei Matricea Românească, trimiţând invitaţia unei cunoştinţe nu foarte apropiate, am primit un răspuns care m-a frapat şi m-a umplut de o revoltă mocnită. Răspunsul era: “Mulţumesc, dar din păcate – sau din fericire – sunt plecată din ţară în această perioadă”.

Repet: “Din fericire, sunt plecată din ţară în această perioadă”.

Motivul pentru care (încă, la data scrierii acestor cuvinte) suntem la Alba Iulia, cred că e simplu. Noi, spre deosebire de duduia din povestea mea, suntem fericiţi că suntem în ţară. Şi se ştie că fericirea e mai mult un ideal, decât o realitate. Dar, ce ne ţine în viaţă, dacă nu idealurile? Ce ne ţine în viaţă, dacă nu speranţele – fie ele şi plăpânde – , dacă nu visele noastre comune, fie ele şi cu scadenţă întârziată?

O familie se naşte când doi oameni îşi proiectează un viitor împreună, când doi oameni îşi suprapun sufletele. O ţară se naşte când comunităţile de oameni care o locuiesc împărtăşesc, în mod voit – deşi azi suntem ademeniţi să credem altfel – suferinţe, dar şi bucurii, credinţe şi idealuri.

Poate vă întrebaţi ce au căutat o mână de moldoveni, munteni, basarabeni, de la proiectul cultural iniţiat de o casă de avocatură din Bucureşti, în Capitala de suflet a românilor, Alba Iulia. N-am venit în Ardeal nici să tăiem panglici, şi nici să furăm startul festivităţilor de Ziua Naţională.

Am venit să le facem un cadou fraţilor noştri români de aici şi de aiurea: revista noastră, expresia concretă a unui proiect cultural de suflet, născut în septembrie 2016. Atunci, avocatul Adrian-Cătălin Bulboacă şi cu mine, dimpreună cu colegii mei, puneam bazele Matricei Româneşti, după numele lucrării semnate de către artistul Ştefan Râmniceanu.

În ultimul an, am bătut ţara în lung şi în lat, ba chiar i-am şi depăşit graniţele, în căutarea Matricei Româneşti. Şi vă spun cu mâna pe inimă: am găsit-o şi n-am găsit-o. Matricea Românească, vorba Mântuitorului, nu e nici aici, nici acolo: e înăuntrul nostru. E în limba noastră, e în istoria noastră comună. E în bătrânii, şi în tinerii noştri.

Matricea Românească înseamnă, de fapt, capacitatea noastră de a rămâne deasupra valurilor. De a găsi mereu soluţii, cum discutam chiar ieri cu distinsa istorică a Albei, doamna Ana Dumitran. Dar, tot împreună spuneam: la 100 de ani de la majoratul nostru în faţa Istoriei, a sosit timpul să ne dorim ceva mai mult de la viaţă. Nu să fim mereu obligaţi să găsim soluţii la provocările vremelnice. Ci să construim peste imensul potenţial pe care îl avem.

Iar o ţară, dragi cititori, nu se construieşte pe betoane şi pe sticle, ci pe vise.

O ţară se construieşte şi reconstruieşte plecând de la sufletul locuitorilor ei, de la nebunia frumoasă a părinţilor ei fondatori. România, aşa cum discutam cu istoricul Carol Căpiţă, a fost făcută nu de oameni cuminţi, ci de nebuni frumoşi. Ne înclinăm în faţa ilustrelor figuri prezente în spirit în Sala Unirii: de la marii noştri oameni de stat, de la Basarab I până la Ferdinand I Întregitorul, şi până la marii noştri oameni de cultură.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 6 luni 1 săptămână #45724

Invazia barbara bulgara.

In timp ce armata romana era concentrata in luptele pentru eliberarea Transilvaniei, armata a III-a bulgara a ocupat Nordul Dobrogei unde a ramas pana la 26 noiembrie 1918.
Singurul teritoriu neocupat a fost regiunea Deltei Dunarii. Satele Partizani si Ilganii de Sus au fost sub ocupatia bulgara. Canalul Sulina avea o importanta strategica la fel si orasul Sulina, care era aparat de armata rusa si romana. Ocupanţii bulgari urmăresc să-şi consolideze stăpânirea pe meleagurile noastre, aşa că declară război la orice aminteşte de cultura şi civilizaţia românească. Se tipăresc ziare în limba bulgară, se înfiinţează şcoli primare cu predare în limba bulgară, iar copiii români obligaţi să le frecventeze.
Limba română e interzisă atât în relaţiile cu noile autorităţi, dar şi în oficierea slujbelor religioase. Încă din primele zile de ocupaţie, monumentelor istorice din Tulcea, cele care aminteau de stăpânirea şi spiritualitatea românească, li se va pune gând rău.
Monumentul reîntregirii de pe Colnicul Hora şi statuia domnitorului Mircea cel Bătrân sunt luate ca trofee, iar postamentele lor au fost aruncate în aer cu dinamita.
Catedrala oraşului, biserica Sf. Nicolae, împodobită cu atâta trudă de enoriaşii săi, e jefuită de icoane, odoare şi cărţi bisericeşti, lăsată în paragină şi înconjurată de un şanţ adânc.
Întreaga populaţie a oraşului cu vârsta cuprinsă între 15 şi 70 de ani e obligată să presteze muncă forţată la săparea tranşeelor şi să plătească amenzi colective.
Distrugeri au fost şi în judeţ, unde bisericile au fost transformate în grajduri şi magazii (arse cele din Topolog şi Casimcea), iar zeci de case distruse. Numeroşi locuitori sunt condamnaţi la moarte, iar sute de oameni sunt trimişi în lagărele din Bulgaria sau Macedonia.
Ocupaţia bulgară în Dobrogea avea să ia sfâştit pe 30 septembrie 1918,
Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine restabilind frontiera din 1913 între România și Bulgaria, atribuind şi Cadrilaterul României.
Din 12 noiembrie 1918, fostul Prefect al Tulcei, George Şerban, îşi reia mandatul şi astfel Marea Unire ce avea să aibă loc peste trei săptămâni avea să găsească Tulcea ţinut românesc..
Sute de femei au fost violate iar oameni nevinovati au fost executati pentru distractie. In satul Pricipele Carol (Partizani) au fost impuscati 6 oameni fiind acuzati de spionaj in favoarea armatelor romane, iar mai multi locuitori au fost trimisi in lagare si torturati.
Locuitorii din satul Ilgani de Sus, fiind de origine etnica rusa, s-au eschivat de la indatoririle militare si o parte din ei s-au refugiat in Rusia. Altii au fost folositi ca translatori de armata rusa si au ramas in sat. Cu simt patriotic au fost putini in satul Ilganii de Sus si dintre acestia amintim pe Feodor Cornei si Stefan Lungu, care si-au facut datoria de buni romani aparandu-si patria, chiar daca erau de etnie rusa.
Multi dintre cei trimisi pe front si-au dat viata pentru tara, iar dintre acestia amintim pe Arhip Chiselenco, Costache Ifrim, Demente Chiselenco si Demente Ifrim. Alti locuitori au fost decorati pentru merite deosebite: Stefan Manole, Gheorghe Dragu si Ion Dragu cu medalia Barbatie si Credinta; Gheorghe Dragu, Ion Turlica, Vasile Racoreanu, Gheorghe Roman cu medalia Victoriei, iar Feodor Cornei si Ion Turlica cu medalia Crucea Comemorativa.
Pe langa cei care si-au dat viata pe campul de lupta, sase locuitori ai satului au murit in timpul bombardamentelor cu artilerie si planoare, la care a fost supus satul nostru. Astfel, Constantin Ciobanu(12 ani), Vasile Serban Toader(15), Sava Ivan(55ani), Trofim Hariton(80 ani) au fost mitraliati de planoare, iar Petre Ion Calin(5 ani) si Argip Iacob(56 ani) au fost loviti cu ghiulele de artilerie.
Cu toate ca Delta Dunarii nu a fost ocupata de bulgari, satul nostru in a doua parte a razboiului a cazut sub mana lor pe masura ce trupele rusesti nu au mai putut sa apere fortificatiile de la punctul Ceatal.
La 6 ianuarie 1917, toti barbatii in putere ai satului au fost luati de armata bulgara si internati in lagare de munca din Bulgaria, in conditii inumane. Ei au fost eliberati la 14 octombrie 1917.
Aceasta ocupatie bulgara a insemnat cea mai grea perioada din istoria satelor noastre. Bulgarii care se vroiau un popor crestin si civilizat au dat dovada ca au fost un popor barbar si fara Dumnezeu in perioada aceasta, lasand o pata rusinoasa in istoria lor.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 6 luni 1 săptămână #45726

Regalitatea, Tulcea și Monumentul de Independență

12.jpg


În memoria Regelui Mihai I, ziarul Obiectiv de Tulcea a hotărât publicarea unei serii de articole dedicate regalității românești. Din acest motiv, întrerupem temporar serialul „Tulcea. Amintirile unui oraș” – din cadrul proiectului cu aceleași nume, sprijinit financiar de Primăria Tulcea – pentru a publica și noi același articol ca și ziarul. Acesta ar putea fi inclus în vechiul nostru serial, deoarece conținutul său este realizat pe aceleași coordonate ale istoriei orașului nostru. Dar, în semn de respect pentru regalitatea românească, amânăm folosirea vechiului titlu generic, pentru două săptămâni, după care vom reveni la cuprinsul nostru obișnuit.
Nicolae C. Ariton (www.mistereledunarii.ro)

Pe data de 15 (17) octombrie, 1879, sosea la Tulcea, la bordul navei Arpad, Carol I, însoțit de o importantă suită. Cu toate că Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (numele România va fi folosit din 1881) aveau în dotare un yacht princiar-regal, Ștefan Cel Mare, construit în 1867 și folosit ca puitor de mine în timpul Războiului de Independență, delegația regală utilizează pentru deplasare un bastiment închiriat de la societatea austriacă DDSG. Motivul alegerii unui asemenea vapor pentru importanta deplasare este acela că bastimentul regal era foarte dificil de manevrat, fiind scufundat chiar de la primul marș pe Dunăre, pe 18 martie1867, în urma coliziunii cu Szécheny, aparținând DDSG-ului. La timpul respectiv fusese ranfulat și reparat în șantierele de la Turnu-Severin și Budapesta, fiind repus în circulație în 1868.

La data sosirii suitei, tulcenii încă nu erau prea bine dumiriți ce se întâmplă cu ei, așa că puțin probabil că se gândeau la construirea unui monument. Trecuseră abia câteva luni de la plecarea armatei țariste de la Tulcea (ultimele nave de război părăsiseră portul Tulcei în luna aprilie 1879), împreună cu guvernatorul rus Belțercovici. Unul dintre motivele pentru care începuse Războiul Ruso-Turc fusese independența poporului bulgar și crearea unui stat pentru aceștia. Așa că oricine ar fi pariat sume importante pe ideea că Tulcea, cu întreaga Dobroge, avea să facă parte din Bulgaria, ce urma să se înființeze, conform promisiunii rușilor, sau, în cel mai rău caz, să intre în posesia acestora. Oferta făcută de ruși românilor, adică Dobrogea în schimbul Basarabiei, surprinsese pe toată lumea, inclusiv pe românii care se consideraseră prieteni și aliați cu aceștia. Dar în politică nu există decât aliați vremelnici.

Așa că Imperiul Țarist primește Dobrogea de la Imperiul Otoman, ca despăgubire de război, și impune Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești un troc, fără prea multe negocieri, prin care luau Basarabia și ofereau Dobrogea. În urma acestor jocuri politice, tulcenii au fost foarte aproape, pe parcursul unui an de zile, să devină ruși, bulgari, ca în final să ajungă români. Trebuie să recunoașteți că după această adevărată licitație nu prea mai are cum să-ți stea gândul la construirea de monumente. Mai mult ca sigur că cel care a venit cu ideea Monumentului de Independență tulcean a fost unul dintre membrii din suita lui Carol I, Mihail Kogălniceanu, sau poate generalul-doctor Carol Davilla, autorul frumosului gest de a-și așeza propriile decorații alături de piatra de temelie.

Cu siguranță însă, aceștia nu aveau nici cea mai mică idee cum avea să arate monumentul sau, chiar dacă făcuseră o schiță a acestuia, puțin probabil ca acesta să fi călătorit în timp, aproape 20 ani, pentru a se materializa. Cu siguranță însă, amplasarea și orientarea monumentului au fost stabilite de acești oameni, existând informația, neverificabilă, că însuși Carol I este acela care a ales locul monumentului pe Colnicul Hora, impresionat de măreția acestuia. Dacă atracția A.R. Carol I pentru stânca de granit a fost ceva natural, având în vedere că de două mii de ani, romani, bizantini și otomani și-au ridicat cetăți și forturi pe aceasta, modul cum au gândit așezarea monumentului este extrem de important. S-a hotărât ca acesta să fie poziționat cu fața către Dunăre, de fapt către Ismail și întreaga Basarabie, astfel încât rușii care intraseră în stăpânirea vremelnică a acesteia să nu uite că românii nu uită acest lucru! Un mesaj simplu, plin de curaj pentru o națiune care abia se cristaliza ca stat.

Pe tot timpul petrecut la Tulcea, Regele Carol I a fost găzduit de familia Ellman, în propria casă, proprietarul fiind unul din cei mai bogați tulceni, mare antreprenor de grâne și lemn. Tot de la balconul casei acestuia, situată pe strada Babadag, oficialitățile asistaseră la defilarea armatei române, la sosirea la Tulcea, în 1878. În ziua de 17 octombrie 1879 suita regală se îmbarcă în mai multe zeci de birje puse la dispoziție de toate familiile tulcene și, aclamată de o mulțime entuziasmată, se deplasează spre Colnicul Hora. Pe stânca de granit se aflau construite trei mori de vânt, motiv pentru care tulcenii numeau locul și Dealul Trei Mori.
După slujba religioasă de sfințire a locului, A.R. Carol I a pus piatra de temelie, iar doctorul Carol Davilla propriile decorații. În legătură cu gestul generalului-doctor, există o versiune a poveștii în care se spune că acesta, în timpul desfășurării evenimentului, cuprins de o emoție puternică, și-ar fi smuls din piept decorațiile și cu lacrimi pe obraz, le-ar fi așezat, îngenuncheat, alături de piatra de temelie. Echipa de arheologi care au participat în 1977 la lucrările de reabilitare ale monumentului au căutat aceste decorații, fără a reuși însă să le descopere. A. S. Carol I donează suma de 10 mii de lei pentru construirea Monumentului, restul sumei urmând să fie strânsă prin colectă publică. În 18 ani, până în 1896, se adunaseră doar 30 de mii de lei.

23.jpg


Cu această sumă infimă și cu oarecare lipsă de interes a autorităților locale, era clar că ideea construirii Monumentului devenise, cu trecerea anilor, o idee utopică și din ce în ce mai îndepărtată. Mai ales că acesta nu fusese la timpul lui decât un concept generat de entuziasm și emoție, fără să fie declanșate niciodată lucrări propriu-zise de proiectare, amplasare și realizare.
Acest lucru s-a datorat și faptului că Bucureștiul a acordat drepturi depline tulcenilor, precum și restului Dobrogei, extrem de târziu.

Astfel, timp de peste 30 ani, dobrogenii au fost considerați români, dar nu și cetățeni ai României, cu drept de vot sau de a fi aleși. Acest lucru avea și o explicație prin faptul că populația Dobrogei era formată, la momentul realipirii, din doar aproximativ 30% români, restul locuitorilor săi fiind un adevărat mozaic etnic, care ar fi putut influența negativ votul, indiferent de natura acestuia. S-a hotărât atunci că, după ce locuitorii dobrogeni vor fi în majoritate români, vor căpăta și drepturile ce li se cuvin.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 6 luni 1 săptămână #45731

Istoria catastrofei feroviare uriaşe care a lovit Brăila. Explozia unui tren cu muniţie atacat de localnici a ucis 350 de oameni şi a distrus un carti

Incidentul s-a petrecut pe 28 august 1944, pe fondul retragerii armatei germane. Un tren cu muniţie şi provizii a fost atacat de locuitorii legendarului cartier Brăiliţa. La un moment dat, pe fondul nebuniei, o scânteie a aprins praful de puşcă împrăştiat peste tot şi a declanşat dezastrul.

646x404-29.jpg


În Al Doilea Război Mondial, retragerea trupelor germane - după ce România a întors armele - a produs deseori un adevărat haos, în cursul căruia a murit o mulţime de civili neimplicaţi în conflictul armat. Un astfel de incident s-a petrecut pe 28 august 1944, la Brăila, iar bilanţul a fost dramatic: peste 350 de morţi, pagube imense la infrastructura feroviară şi un cartier al oraşul ras de pe faţa pământului.

Scriitorul brăilean Ioan Munteanu, în volumul „Stradele Brăilei” (Editura Ex Libris, 2009) reconstituie, pe baza mai multor documente şi declaraţii de martori, momentul catastrofei feroviare, care ar fi cam a doua din istoria României, după cumplitul accident de la Ciurea (Iaşi), în care au murit 1.000 de oameni. Haosul de la marginea cimitirului Autorul menţionat, consemnează că, pe 27 august 1944 (după cum rezultă din adresa Prefecturii către comandantul garnizoanei şi prim-procurorul Tribunalului), locuitorii din oraşul Brăila şi din comuna suburbană Brăiliţa (cunoscută mai ales datorită personajului Codin, din nuvela cu acelaşi nume a lui Panait Istrati) s-au dedat la prădarea şi devastarea celor zece vagoane ale unui tren german încărcat cu arme, muniţii şi provizii. Iniţial au fost furate proviziile alimentare din vagonul destinat gărzii trenului (care abandonase trenul), precum şi o parte dintre efectele militare ce putea fi convertite în haine civile (uniforme, lenjerie de corp, bocanci etc). Apoi, au fost furate armeled e infanterie şi o parte din muniţie, după care jaful a aluat aspecte halucinante. Oamenii au furat până şi lăzile de muniţie, excelent lucrate, împrăştiind cartuşele şi obuzele peste tot. De asemenea, sacii din mătase şi din bumbac folosiţi pentru depozitarea prafului de puşcă şi a capselor pirotehnice au fost şi ei furaţi, după ce au fost goliţi de-a valma de conţinut. Incidentul s-a petrecut pe o linie secundară, pentru uz industrial, care lega Portul Brăila de linia principală, undeva într-o vale dintre cimitirul Sfânta Maria şi cartierul Brăiliţa.

La mijloc au fost doi factori care au amplificat haosul: faptul că garda germană a părăsit trenul pentru a fugi cu un tren special pentru trupe şi amănuntul că trenul abandonat era într-un loc ferit (un soi de viroagă), deci hoţii puteau acţiona într-o oarecare linişte. Brăila putea să dispară de pe hartă Furturile au continuat şi pe 28 august - deja erau demontate podelele din stejar şi elementele din lemn (cherestea) folosite pentru ancorarea tunurilor - când, în jurul orei 20,00, praful de puşcă a luat foc din cauza unor făclii aprinse pe care hoţii le foloseau. Focul s-a extins rapid la întreg şirul de vagoane care, fiind din lemn, s-au aprins ca nişte torţe, iar în scurt timp proiectilele şi cartuşele împrăştiate peste tot au început să explodeze dând naştere unei catastrofe. După cum consemnează profesorul Ioan Munteanu în volumul amintit, în urma deflagraţiei ce a ţinut mai bine de o oră au murit peste 350 de oameni, dintre care doar 46 au putut fi identificaţi. Restul au fost pur şi simplu pulverizaţi de explozie, deşi unii dintre ei se aflau la peste două sute de metri distanţă. „Dezastrul ar fi fost mult mai mare, daca nu s-ar fi produs în valea dintre cimitir şi Brăiliţa, dovadă fiind şinele contorsionate şi craterele rezultate. Un obuz ar fi aterizat fără să explodeze în faţa cârciumii lui Capbun, pe strada Galaţi, colţ cu Dorobanţi”, consemnează autorul.

O martora oculară citată în volum, doamna Valeria Ursan, povesteşte despre înhumarea celor omorâţi, într-o groapă comună din cimitir, şi despre slujba făcută de către preotul Noapteş şi dascălul Tache, ambii de la biserica „Sf. Ioan”. Urmele dezastrului n-au fost şterse nici măcar la mai bine de 70 de ani de la producerea lui. În zona respectivă sunt scose la iveală, cu ocazia unor excavaţii pentru diverse lucrări, noi şi noi resturi de muniţie de artilerie, ba chiar şi obuze întregi, neexplodate. Se estimează că trenul jefuit transporta peste 90 de tone de obuze, dintre care au explodat doar jumătate, circa 40% s-au recuperat de-a lungul anilor, iar aproximativ 10% însă s-ar afla sub pământ.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: Petru

Rasp: Un crampei de istorie acum 4 luni 4 săptămâni #45911

În 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor Române, primul pas către statul național unitar român

Din ziua Unirii Moldovei cu Ţara Românească, Mica Unire, fără de care nici Marea Unire din 1918 nu s-ar fi realizat, statul român a intrat în perioada sa modernă, prin reformele începute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, şi a făcut primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.

unir_50490100.jpg


Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care a adoptat numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. Era primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.

Generaţia de intelectuali patrioţi care a realizat Unirea din 1859 a avut meritul de a fi putut impune un spirit deschis către ideile de unitate, libertate şi fraternitate născute de Revoluţia franceză de la 1789, pentru care mulţi dintre ei luptaseră pe baricadele revoluţiilor de la 1848 din Europa.

Marii unionişti Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Al. I. Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri au avut intuiţia diplomatică de a alege momentul cel mai bun pentru proclamarea Unirii Principatelor Române, conform voinţei patrioţilor din Moldova şi Ţara Românească.

Cum s-a înfăptuit Unirea
La mijlocul secolului al XIX-lea, soarta Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei se afla în mâinile Imperiului Otoman şi ale Rusiei Ţariste, care se opuneau unirii lor. Obiectivul fundamental al românilor, ''Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc'', fusese afirmat clar în 24 mai 1848, la Braşov, prin programul-legământ ''Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei''.

Neţinând cont de interesele poporului român, în primăvara anului 1849 Imperiul Otoman şi Rusia Ţaristă au încheiat la Balta-Liman o convenţie care afecta grav suveranitatea Principatelor. Se stabilea ca domnitorii ţărilor româneşti să fie numiţi direct de sultan, cu acordul Rusiei Ţariste, şi aceştia să fie consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman. În Moldova a fost înscăunat Grigore Alexandru Ghica, iar in Ţara Românească Barbu Ştirbei. Deşi domnitorul muntean nu se împotrivea uniunii, el nu s-a dovedit la fel de entuziast ca domnitorul moldovean, care a înlăturat restricţiile impuse revoluţionarilor paşoptişti, i-a reprimit în principat şi a permis reorganizarea mişcării unioniste în Moldova.

După izbucnirea Războiului Crimeii, în 1953, ambii domnitori şi-au pierd scaunul domniei când trupele ruseşti au ocupat Principatele, fiind urmate, după retragerea lor, de cele habsburgice şi otomane.

Tratatul de la Paris, semnat la 30 martie 1856
Războiul, care a durat trei ani, s-a încheiat cu înfrangerea Imperiului Ţarist, iar Tratatul de pace încheiat la Paris în 1856 a avut prevederi care priveau şi statutul celor două Principate Române.

conferinta-de-la-paris-1856_25448900.jpg


Protectoratul Imperiului Rus era înlăturat, iar Principatele urmau să beneficieze de garanţia colectivă a Marilor Puteri, se păstra suzeranitatea otomană, dar se garanta independenţa administrativă, erau realipite Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi se constituiau Divanurile Ad-hoc, care să exprime voinţa românilor în privinţa unirii. În locul celor doi domnitori au fost numiți caimacani care să prezideze hotărârile poporului.

Noul climat politic a determinat şi reîntoarcerea acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi munteni care au organizat formarea Comitetelor Unirii.

În aceste Divanuri Ad-hoc urmau să fie prezenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de reprezentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burgheziei. Toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe în problema Unirii.

În Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova însă situaţia s-a complicat.

Partidei Unioniste, în frunte cu Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza, i se opuneau ferm cei care doreau menţinerea separării, iar argumentele lor erau tradiţiile celor două Principate şi temerea că muntenii vor lucra împotriva moldovenilor. Separatiştii îi aveau în frunte pe Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi şi de partea lor Austria şi Turcia, dar şi pe caimacanul Nicolae Vogoride.

Au urmat manevre politice, falsificarea listelor electorale pentru Divanurile Ad-hoc, dezvăluiri ale falsului în presa timpului, tensiuni sau ruperea relaţiilor diplomatice. În cele din urmă, alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate şi, în septembrie 1857, divanurile din cele două Principate s-au pronunţat pe rând în favoarea Unirii.

În 1858 şi Marile Puteri europene acceptau prin Convenţia de la Paris uniunea între cele două ţări, cu instituţii proprii, dar cu armată şi Curte de Justiţie comune şi cu o Comisie Centrală la Focşani, care urma să facă legi de interes comun.

465x0-screen-shot-2014-01-24-at-8-04-19-am_43365600.jpg


Pe 5 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.

În cercurile politice din Ţara Românească, colonelul Cuza nu era cunoscut, dar oricine ar fi fost ales în Moldova trebuia ales şi la Bucureşti.

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la Hotelul Concordia din Bucureşti unde, pentru prima oară, s-a spus ceea ce până acum fusese doar o năzuinţă: Cuza trebuia ales ca domn al ambelor Principate pentru a se înfăptui Unirea.

În 24 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti, iar populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu cea mai mare bucurie.

Mihail Kogalniceanu afirma în discursul adresat domnitorului după alegere:

"Alegându-te pe tine domn... am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou... Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Maria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepasători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputati te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!"

Ziarul Românul din 27 ianuarie scria despre acest moment fericit: ''... Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie... singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani... strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător''

Nici dubla alegere a lui Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii nu au fost însă obţinute uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la Paris.

Au urmat misiuni diplomatice conduse de apropiaţi ai lui Cuza în capitalele Marilor Puteri, conferinţe, tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară. Dar fermitatea lui Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a marelui diplomat Costache Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante au avut ca rezultat în septembrie 1859 recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris.

Deplina Unire a fost recunoscută 2 ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, când Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior. Austria, în schimb, era dispusă să recunoască Unirea doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care a adoptat numele de România, cu Capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. Era primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
A început în 24 ianuarie 1859 cu multe speranţe şi s-a terminat într-un conflict cu elita politică. A fost acuzat de autoritarism şi silit să abdice în 11 februarie 1866.

Reformele iniţiate de Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României, dar personalitatea lui Cuza, extrem de controversată, pune încă probleme în istorie.

Cu toată opoziţia boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat împreună cu primul său ministru Mihail Kogălniceanu reforme interne importante:

reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitul personal şi cel funciar
secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de a trece in proprietatea statului marile averi ale bisericilor si mănăstirilor
legea rurala din 1864, prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de mii au primit locuri de casă si grădini; reforma agrară a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a reprezentat unul din cele mai însemnate momente din istoria României moderne.
În timpul domniei sale a fost reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electorală, Codul Civil şi Codul Penal inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată Armata naţională.

Aplicarea reformelor s-a lovit însă de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o la 2 mai 1864 prin forţă. În acelaşi an a fost supusă aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care domnitorul avea puteri sporite, ceea ce a atras atât nemulţumiri interne, cât şi din exteriorul ţării. Împotiva domnitorului s-a creat o coaliţie formată din aceeaşi unanimitate care l-a şi ales. Cuza realizase reforme solide, fără a mai păstra însă legătura cu elita politică.

Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de complotiştii din „monstruoasa coaliţie" să renunţe la tron în noaptea 10 spre 11 februarie 1866. La finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara. Avea să moară în Germania, la 15 mai 1873. Avea doar 53 de ani.

Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I a făcut că actul de la 1859 să fie ireversibil.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 4 luni 4 săptămâni #45912

Impresionant !

27072752_820893848035106_7754211231541931255_n.jpg
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 2 luni 1 săptămână #46208

Capsula timpului de la Maia, locul unde este îngropat Barbu Catargiu, primul premier al Principatelor Unite, asasinat în trăsura Poliţiei

unnamed.png


Un sat din Bărăgan, Maia, judeţul Ialomiţa, aşezat la 50 kilometri de Bucureşti şi de Ploieşti, lângă Fierbinţi, este un loc de pelerinaj istoric, care ascunde valori de patrimoniu naţional. La Maia oprea la anul 1850 diligenţa dintre Moldova şi Muntenia ce purta oamenii politici care puneau la cale Unirea Principatelor.

La Maia a avut cândva moşie Voievodul Mihai Viteazul, primul care a înfăptuit, la 27 mai 1600, Unirea Ţării Româneşti, Moldovei şi Ardealului. Legendarul domnitor al românilor era născut tot în Bărăgan, în Oraşul de Floci, un târg acum dispărut din Ialomiţa. Mama voievodului, Tudora, era fiica boierilor Cantacuzini din Oraşul de Floci şi aici l-a adus pe lume pe Mihai, la 1558. Aşezarea este situată pe drumul care leagă Slobozia de Constanţa, aproape de Hârşova ‒ la 130 kilometri de Maia şi la 8 kilometri de Giurgeni.

Maia mai este menţionată în izvoarele istorice ca fiind locul unde se aduna, odinioară, peşcheşul pentru Înalta Poartă. În timp, moşia lui Mihai Viteazul a aparţinut succesiv unor familii ilustre: Movilă, Filipescu, Catargiu. Cei din urmă erau părinţii lui Barbu Catargiu, cel dintâi prim-ministru al Principatelor Române şi prima victimă a asasinatelor politice din ţara noastră. Barbu Catargiu a fost ucis la 54 ani, în vara anului 1862, după câteva luni de mandat, în toiul disputelor privind reforma agrară.

Bucuria unui moştenitor

La 26 octombrie 1807, în Maia era bucurie mare. Marelui vornic Ştefan Catargiu şi soţiei sale Tiţa din neamul Văcăreştilor li se născuse un fecior, Barbu. În semn de mulţumire pentru naşterea pruncului, boierii Catargiu zidesc o biserică lângă conacul de la Maia, ce a fost închinată Maicii Domnului. Micul Barbu avea să devină mare om de stat, iar pe când era student la Paris, o vrăjitoare celebră, mademoiselle Lenormande, avea să-i ghicească studentului Barbu viitorul de faimă şi tragedie. Cariera sa politică atinge apogeul la 15 februarie 1862, când Catargiu este desemnat premier însărcinat cu formarea primului guvern al Principatelor Unite.

Legea agrară pe care o gândise conservatorul Catargiu nu se potrivea însă deloc cu politica reformatorului Cuza, susţinut de Mihail Kogălniceanu, vizionarul politician.

Moşierul de la Maia dorea păstrarea privilegiilor latifundiare şi împroprietărirea ţăranilor cu doar 3 pogoane de pământ ‒ circa 1,5 hectare pentru fiecare familie. Premierul Catargiu a ajuns rapid ţinta nemulţumirilor Opoziţiei formate din liberali. Aceasta convoacă o mare manifestaţie populară la 11 iunie 1862, pe Dealul Filaretului din Capitală, având ca scop declarat serbarea Revoluţiei de la 1848.

Bănuind ce avea să se întâmple, conservatorii îi cer lui Catargiu să ia măsuri împotriva "rebeliunii". Cu trei zile înainte de demonstraţie, la Adunarea Naţională Legislativă ţinută la 8 iunie 1862, în Dealul Mitropoliei, Barbu Catargiu rosteşte cuvinte profetice: "Pace, domnilor, pace şi liniştea sunt scăparea ţării şi voiu prefera a fi sdrobitu aci decâtu a îngădui slăbirea lor. Voiu prefera moartea mai nainte de-a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării". Acestea aveau să-i fie epitaf.

"Hai, coane Barbule"

La ieşirea din tulburata Adunare Legislativă, ceasul se făcuse aproape 18.30. Premierul Barbu Catargiu este invitat de şeful Poliţiei, prefectul Nicolae Bibescu, să urce în trăsura acestuia, pentru că trăsura politicianului nu era de găsit. "Bibescu era rudă cu Catargiu, nici gând să fi nutrit vreun gând rău la adresa premierului. I-a zis: «Hai, coane Barbule, te iau eu»", relatează comandorul Jipa Rotaru, fost director al muzeelor militare din România, actualmente retras la Maia.

La trecerea demnitarilor pe sub clopotniţa de la Mitropolie a avut loc crima. Martorii oculari au descris că asasinul a venit din spatele trăsurii descoperite, s-a urcat pe osie şi a ţintit capul lui Catargiu. A tras de aproape, de la nici un metru, nimerind în plin. Barbu Catargiu a murit pe loc.

"Criminalul a sărit de pe trăsură şi s-a făcut nevăzut prin mulţimea îngrozită. N-a fost găsit de Poliţie, deşi sunt convins că prefectul Nicolae Bibescu n-a avut nicio implicare în complot. Autorii morali ai asasinatului sunt, fără îndoială, liberalii", consideră comandorul Rotaru.

Controversă: a fost implicat Cuza?

Deşi ucigaşul era socotit un anume Gheorghe Bogati, autorul faptei nu a fost prins niciodată. Au existat destule suspiciuni că însuşi domnitorul Alexandru Ioan Cuza n-a fost străin de omorârea lui Catargiu. Tatăl cronicarului Radu Rosetti (1853-1926), logofătul Răducanu Rosetti, l-a văzut pe Cuza la puţine momente după asasinat.

"Căutându-se deci după, cui folosea mai mult fapta de groază săvârşită, răspunsul nu a putut să fie altul decât: Domnului (Cuza - n.red.) şi Partidului liberal muntean. Tata nu stătea niciun moment la îndoială pentru a acuza pe Cuza. Îl văzuse la puţine momente după asasinat şi zicea că avea crima scrisă pe faţă. Cei mulţi, însă, declarau în gura mare că făptaşul nu putuse să fi fost pus la cale decât de liberalii munteni. În ceea ce priveşte pe Cuza, convingerea mea este că niciodată gând atât de blestemat nu a trecut prin creierii lui: nici una din faptele sale, nici unul din amănuntele vieţii lui nu autoriză bănuiala că ar fi fost în stare să îndemne la vreun asasinat. Apoi trebuie să recunoaştem că prin nimică n-au dovedit liberalii munteni că ar fi sanguinari şi capabili de asasinate", scrie istoricul Radu Rosetti în memoriile sale "Din copilărie", publicate de Editura Humanitas. Rosetti era descendent al lui Grigore Alexandru Ghyka, ultimul domnitor al Moldovei de dinainte de Unirea din 1859.

Maia ar fi fost o comună pierdută în Bărăgan. Fără importanţă, ca oricare alta. Dar omul politic Barbu Catargiu şi-a pus amprenta asupra acestei localităţi, păstrată mult după moartea sa, scoţând-o din anonimat.

Jipa Rotaru, comandor

Pe locul unde a avut loc primul asasinat politic din România a fost ridicat un monument. Grupul statuar turnat în bronz, pe un soclu de granit din Suedia, îl înfăţişează pe Barbu Catargiu rănit, cu agonia pe chip, vegheat de o femeie în togă ce ţine un steag ale cărui falduri odihnesc pe genunchii lui Catargiu. Soclul poartă inscripţia "Totul pentru ţară, nimic pentru noi". Monumentul comemorativ este realizat de sculptorul italian Rafaello Romanelli (1856-1928) din Florenţa şi a fost reamplasat în anul 2001 pe o stradă care poartă amintirea Bibeştilor, numită Bibescu Vodă, aflată chiar la poalele Dealului Mitropoliei din Capitală.

Semnul de la Maia

În ziua crimei, la 11 iunie 1862, la moşia lui Barbu Catargiu de la Maia erau pregătiri febrile pentru o masă mare, la care urma să participe invitaţii premierului din Adunarea Legislativă. Politicianului îi plăcea să aibă musafiri cu care punea ţara la cale. Stăpâna casei, soţia lui Barbu, era Ecaterina Parravicini, ce provenea dintr-o familie rusească. Caterina îi dăruise lui Barbu o fiică, Mariţa, ce se căsătorise cu consulul Franţei la Bucureşti, Louis Béclard.

Ecaterina era la conac în acea zi, pregătind cina festivă, când în sat s-a pornit spre după-amiază o vijelie năprasnică. Atunci când ceasul a bătut de 6.30, un fulger a brăzdat cerul Bărăganului, lovind biserica înălţată de Catargii. Crucea din lemn din vârful bisericii a fost secerată şi aruncată la pământ. Întocmai ca politicianul care la acea oră îşi sfârşea viaţa.

Trupul însângerat al lui Barbu Catargiu a fost adus la moşia de la Maia, unde a fost înmormântat. Hainele purtate de el în ziua fatidică au fost păstrate cu sfinţenie, într-un mic sicriu din sticlă care se află şi azi la Maia (foto sus, sursa mjialomita.ro). La fel şi crucea trăsnită de furtună, care a fost pusă lângă cavoul lui Catargiu din biserica ridicată de părinţii lui. O placă neagră scrisă cu litere albe explică cele întâmplate în acea zi.

Testamentul lui Catargiu

Povestea lui Barbu Catargiu a fost scoasă la lumină de comandorul Jipa Rotaru, care a ales să trăiască la Maia în anii ’90, fără să ştie ce ascunde acest loc. A fost uimit să descopere comoara istorică pe care comuniştii se străduiseră s-o distrugă. Din vechea moşie-fală a Bărăganului lipseşte parcul şi conacul Catargiilor, unde Barbu lăsase cu limbă de moarte să se deschidă un "pensionat" pentru fetele din familiile "însemnate, dar scăpătate Din Ţara Românească şi din Moldova".

În testamentul redactat în ianuarie 1858, când şi-a redactat testamentul, Barbu Catargiu a lăsat instrucţiuni precise cu privire la numărul de fete care să fie luat în îngrijire ("12 deocamdată, bine ţinute în toate trebuincioasele şi cu cea mai mare îngrijire pentru ale lor învăţături"), la modul de funcţionare ("vara la Maia, iarna la Bucureşti") şi la cei cărora le lăsa sarcina de administrare: vărul său Costin Catargiu, logofăt din Moldova, şi urmaşii săi.

Institutul de fete a fost fondat de familia Catargiu şi a funcţionat din 1890 având ca directoare pe domnişoarele Eufrosina şi Virginia Heliade-Rădulescu, ca profesoară de pian pe domnişoara Aman, pe profesoară de franceză pe doamna Chateauvert etc, iar medic era doctorul Caloian Bolintineanu de la Fierbinţi.

Popas pentru personalităţi ale Europei

Cu ajutorul preotului din sat, părintele Alexandru Marinescu, acum răposat, care ştia tot istoricul satului, comandorul Jipa Rotaru a făcut un mic muzeu şi o alee a eroilor, iar cu sprijinul profesorului Gheorghe Buzatu a fondat o tabără de vară unde se strâng periodic istorici. Obiectele salvate prin donaţie care au aparţinut familiei Catargiu sunt strânse în Aşezământul de artă şi cultură religioasă Maia-Catargiu, ce constituie o secţie a Muzeului Judeţean Ialomiţa.

"Maia ar fi fost o comună pierdută în Bărăgan. Fără importanţă, ca oricare alta. Dar omul politic Barbu Catargiu şi-a pus amprenta asupra acestei localităţi, păstrată mult după moartea sa, scoţând-o din anonimat. Au murit oameni, a dispărut conacul, parcul, institutul de fete, dar au rămas bisericile şi mormintele întemeietorilor satului, ca mărturie a ceea ce a fost odată moşia de la Maia a boierului Barbu Catargiu", explică dr. Lavinia Dumitraşcu, cercetător la Muzeul de Istorie şi Arheologie Naţională din Constanţa.

Istoricul Gheorghe Buzatu (1939-2013) menţionca că la Maia au călcat personalităţi de marcă ale istoriei europene. "Ne referim, cel puţin, la tânărul Lev Tolstoi, la primarul Parisului, Beclard (implicat direct, prin înrudire, în devenirea moşiei), la familia domnitoare sârbă Karagheorghevici, la Mitropolitul Gherontie şi câţi or mai fi fost. Fără să se bănuiască faptul că azi, când nu mai e aşa, Maia trezeşte un interes pe care-l merită", scria profesorul Buzatu într-una dintre lucrările dedicate Maiei.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 4 săptămâni 1 zi #46341

23 Mai - Ziua Nationala a Aromanilor

Text Iradea (Decret)

Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

În numărul 4(21) 1988, pagina 180, redacţia revistei „Zborlu a Nostru” (Freiburg i. Br.,Germania; fondator Vasile Barba) propunea începerea unei discuţii pentru stabilirea zilei naţionale a aromânilor, înaintând ca variantă pentru această zi data de 21 sau 22 mai. Se motiva această propunere prin aceea că iradeaua din 9/22 mai, furniza o primă recunoaştere oficială a aromânilor ca naţiune aparte în Imperiul Otoman.

După părerea lui M.D.Peyfuss, deşi în redactarea iradelei „nu apărea noţiunea de millet, aromânilor le fuseseră aşadar recunoscute toate drepturile unui milet, cu excepţia aceleia de a avea un şef religios propriu”. Tot Peyfuss crede că recunoaşterea aromânilor ca naţionalitate distinctă nu se datora nici abilităţii diplomatice singulare a lui Al. Lahovary, nici intervenţiei Germaniei, ci unei acţiuni comune la care luaseră parte Germania, Italia, Austro-Ungaria şi Rusia, ca şi calculelor politice ale Porţii; acestea din urmă aveau în vedere, pe de o parte, loialitatea absolută a aromânilor cu sentimente naţionale, pe de alta, bunele relaţii cu Bucureştiul, a căror menţinere, ţinând seama de ce se petrecea cu Bulgaria era în interesul Turciei.

Câştigul enorm pe care l-a adus Iradeaua din 1905 este pe plan psihologic. Aromânii au înteles că nu mai pot da la nesfârşit vina pe alţii pentru situaţia în care se află; păstrarea specificităţii şi individualităţii lor, depinde numai de ei.

La 21 mai 1989 organizaţia „Fraţii Manaki” din Bitolia , împreună cu câţiva membri ai societăţii „Pitu Guli” din Skopje , au sărbătorit pentru prima dată, Ziua Naţională a aromânilor. Evenimentul s-a petrecut în cimitirul armânesc din Bitolia, acolo unde sunt îngropaţi Apostol Mărgărit şi Constantin Belimace.

În anul următor, s-a sărbătorit din nou la Bitolia Ziua Naţională în luna mai. Pe 9 decembrie 1990, s-a fondat „Liga Aromânilor din Macedonia”. Atunci s-au adoptat trei rezoluţii, dintre care una stabilea sărbătorirea Zilei Naţionale a aromânilor pe data de 23 mai, când Iradeaua a fost publicată şi, în aceeaşi zi, 10/23 mai, Abdurrahman, ministrul otoman al justiţiei şi cultelor, a făcut cunoscut acest document Patriarhului ecumenic de la Constantinopol, prin care se acorda aromânilor dreptul de a folosi limba în şcoală şi biserică şi dreptul de a fi reprezentaţi în administraţia locală.

Ziua de 23 mai s-a impus ca zi a aromânilor de pretutindeni , iar aromânii din Europa Occidentală, Australia, SUA au început să celebreze această zi.

În Romania, s-a sărbătorit prima dată în anul 1998, în cadru restrâns, la manifestările legate de înfiinţarea şcolii de la „Sfinţii Apostoli”. În anul următor, pentru prima dată la Constanţa, pe 28, mai s-a sărbătorit cu o participare numerosă, circa 800 de persoane. Din anul următor, Societatea Culturală Aromână a sărbătorit acest eveniment în fiecare an la Bucureşti până în 2006. De atunci , acest eveniment a fost organizat de Comunitatea Aromână, cu participarea aromânilor şi pentru aromâni.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5335
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 3 săptămâni 5 zile #46350

Astăzi se împlinesc 418 ani de la un moment care a marcat profund istoria României. Pe 27 mai 1600, Mihai Viteazul unea Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.

A reuşit astfel ceea ce niciun alt domnitor român nu izbutise până atunci, unirea celor trei principate romane, devenind în acest fel un simbol al luptei pentru independenţă şi unitate.

gheorghe-tatarescu-oastea-mihai-viteazu.jpg


I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul să înfrunte forţa uriaşă a Imperiului Otoman din acele vremuri, dar şi toate celelalte naţiuni vremelnic potrivnice din jurul României: ungurii, polonezii, tătarii şi ruşii.

Alungat, dar reîntors vitejeşte un an mai târziu, Mihai Viteazul a fost victima unui omor premeditat, în dimineaţa zilei de 9 august 1601, pe câmpia Turzii. „Si căzu trupul lui cel frumos ca un copac, pentru că nu ştiuse nici se împrileji sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează” – citat din Letopisetul Cantacuzinesc.

Citeşte continuarea în "Mihai Viteazul – Aventurier sau erou national?"
  • daniel
  • Avatarul lui daniel
  • Deconectat
  • Administrator
  • Cuget, deci exist!
  • Posts: 15717
  • Thank you received: 4921
  • Karma: 39
Respecta-te pe tine insuti si ceilalti la randul lor te vor respecta!
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.
Următorii utilizatori v-au mulțumit: Mona si Dan