Bine ai venit, Vizitator
Username: Password:

SUBIECT: Un crampei de istorie

Rasp: Un crampei de istorie acum 3 luni 3 săptămâni #46398

Ziua Drapelului, sărbătorită la Alba Iulia. Ceremonial în Piaţa Tricolorului

Drapelul Național — albastru, galben, roșu, de la lance — a fost decretat pentru prima oară simbol național de Guvernul revoluționar provizoriu din Țara Românească la 14/26 iunie 1848, având deviza ”Dreptate — Frăție” înscrisă pe el.

Tricolorul a apărut în secolul al XIX-lea şi a devenit simbol al identităţii şi unităţii naţionale. Este urmaş al vechilor steaguri de luptă din Moldova şi Ţara Românească. Pe câmpul de luptă sau în competiţii sportive, ca însemn al statului sau ca dovadă de patriotism, drapelul îi însoţeşte pe români de aproape două secole. Ziua de 26 iunie a fost proclamată Zi a Drapelului Naţional al României în luna mai a anului 1998.

Istoria Tricolorului, un simbol mai vechi decât Marea Unire, începe în 1848. În forma pe care o are şi în prezent, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I: albastrul apare lângă hampă, galben în mijloc, roşu în partea exterioară.

Tricolorul, ca simbol al națiunii românești apare la începutul secolului al XIX-lea. Poate fi văzut în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia i se atribuie pentru prima oară semnificațiile: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui).

Tricolorul românesc e simbol de libertate la 1848 atât pentru revoluţionarii din Transilvania cât și pentru cei din Ţara Românească care au arborat steagul ca simbol al luptei lor, având inscripționat lozinca, „Frăția”: „Dreptate – Frăție” și dându-i denumire de „stindard al libertății”, dar şi simbol de unitate la 1859. Îi însoţeşte pe ostaşii care aduc independenţa României în 1877. Spre el vor privi cu speranţă românii în lupta pentru unitate, încununată la 1918.

Tricolorul a apărut din dorinţa de unitate a moldovenilor şi a muntenilor. La începutul secolului al XIX-lea, în vremea domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghica şi Mihail Sturdza, steagurile Principatelor aveau doar două culori: în Ţara Românească galben şi albastru, în Moldova – roşu şi albastru. Primul decret pentru a prezenta tricolorul ca steag naţional datează de la 14 iunie 1848. Steagul revoluţionarilor de atunci avea aceleaşi culori ca astăzi, dar aşezate orizontal.

În 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite. „Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”, declara domnitorul.

În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I. „Pânza era tricoloră, albastrul apare lângă hampă, deci culorile sunt pe verticală, galben în mijloc, roşu în partea exterioară. În cele patru colţuri, nişte ghirlande din frunze de laur, apărea cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era pictată stema ţării”, aminteşte Şerban Constantinescu.

În 1948, comuniştii au interzis însemnele regatului şi au aşezat pe steag noua stemă a republicii. „Toate ţările devenite socialiste sau comuniste după al doilea Război Mondial şi-au schimbat stemele, introducând elemente sovietice. E clar că ele nu aveau nici o legătură nici cu tradiţia stemelor, nici cu heraldica”, arată Cornel Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naţional.

Românii vor decupa stema cu elemente sovietice de pe steag în Decembrie 1989. Îşi recuperau astfel drapelul, după mai bine de 40 de ani în care nu le mai aparţinuse.

Ziua Drapelului Național a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848 când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul – roșu, galben și albastru – să reprezinte steagul național al tuturor românilor. Cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect.
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5537
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 2 luni 2 săptămâni #46455

Dezbatere „Historia” la Adevărul LIVE. Dictatul de la Viena: Cum a pierdut România Transilvania de Nord

La 30 august 1940, s-a semnat, la Viena, dictatul prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 de kilometri pătraţi şi 2.667.000 de locuitori, majoritatea români) era smulsă României şi dată Ungariei horthyste.

Citeste mai mult: adev.ro/pcvgfj
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5537
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.

Rasp: Un crampei de istorie acum 1 săptămână 19 ore #46615

Biblia lui Şerban Cantacuzino – cea mai bună traducere românească a Bibliei

Întrebat de scriitorul Marin Preda care este cea mai bună traducere românească a Bibliei, arhimandritul (pe atunci) Bartolomeu Anania, viitorul prim mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, a răspuns: cea din 1688, cunoscută drept Biblia lui Şerban Cantacuzino sau Biblia de la Bucureşti. Şi aceasta cu toate că sintaxa rămâne tributară originalelor greceşti, iar limba ne apare „greoaie pe alocuri, strânsă pe un calapod care nu-i este propriu“.

I se spune Biblia lui Şerban Cantacuzino pentru că versiunea a fost realizată în vremea domniei acestuia (1678-1688), de un colectiv de învăţaţi, condus de fratele domnului, stolnicul Cantacuzino, reprezentant de seamă al curentului umanist. Biblia de la Bucureşti s-a dovedit cea mai durabilă dintre ctitoriile sale. A fost o operă de largă colaborare naţională, dacă ţinem cont că domnul, fraţii Greceanu (Radu şi Şerban au făcut „grosul lucrului“, cum scria C.C. Giurescu) şi stolnicul Constantin Cantacuzino erau munteni; Mitrofan, episcopul de Huşi, şi Nicolae Milescu (principalul traducător al Vechiului Testament), moldoveni, şi s-au folosit prefeţe din Noul Testament de la Bălgrad, din Transilvania. Au fost şi mulţi învăţaţi care au contribuit la realizarea traducerii, al căror nume nu s-a păstrat, aşa cum aflăm din chiar formula cu care truditori cunoscuţi şi necunoscuţi cer îngăduinţă cititorilor: „Pre tine, pravoslavnice cititoriu, cu umilinţă te rugăm, citind pre această sfântă şi dumnezeiască carte, unde vei afla nisca relunecături [greşeli] în lucrul acesta al nostru, să nu blesteami, ce, ca un bun şi cu bună inimă, îndireptează şi nu ne pune întru ponos, ce iartă, că şi noi sântem oameni asemene pătimaşi, ţinuţi de slaba fire, care nu lasă nici pre un om a rămânea fără greşeală“. Despre anonimatul celor ce nu apar menţionaţi, Bartolomeu Anania scria atât de frumos: „Deschidem cartea şi nu-l aflăm [numele lor] în carte, închidem cartea şi el se află într-însa…“.

Raţiunea apariţiei traducerii era astfel explicată de cei care au realizat-o: „Măria Ta […] dai cuvântul lui Dumnezeu, ca oarece lumină, fiind până acum supt acoperământ, şi o pui în sfeaşnic, ca să lumineze celor den casă ai bisearecii noroade: rumânilor, moldovenilor şi ungrovlahilor“. În scrisoarea pentru închinarea cărţii, patriarhul Ierusalimului Dositei Notaras scria: „Scriptura cea Noo, răsipită fiind, după izvodul cel vechiu, şi cu nevoie aflată, a să citi de preoţii cei de ţară, la rânduiala tipicului elinesc, spre lesne cetire o ai tocmit […] Veachea Scriptură tălmăcind-o pre limba rumânească, aiave a să citi o ai făcut“. Căci, „de vreame ce, după politiceştile legi, nu să cade omului grec a nu şti legile grecilor, cu cât era mai dirept creştinii rumâni să ştie legile lui Dumnezău […], că cu glas striin grăind lor Dumnezău, nu asculta“. Anterior, Dositei Notaras scrisese domnului Şerban Cantacuzino: „S-au rugat nouă ortodocşii din Ardeal să le dăm niscai scrieri să poată răspunde calvinilor, cari îi tulburau peste măsură“.

Academicianul Virgil Cândea a observat primul că doar nevoile practice, de cult, nu justifică această primă versiune în limba română a Bibliei. Erau cărţi cu mult mai necesare cultului, preoţilor, decât Biblia. Apoi, ediţia a fost una de lux. Era o carte de format mare, cu legătură deosebită, avea 933 de pagini (fără prefeţe), cu text dispus simetric, pe câte două coloane a câte 59 de rânduri fiecare, eleganţa iniţialelor ornate, rafinamentul vinietelor fiind remarcabile. Este o sinteză a artei tipografilor din Moldova şi Ţara Românească. În realizarea ei s-au implicat mai ales mireni şi mai puţin oameni ai bisericii. Alcătuirea Bibliei lui Şerban Cantacuzino atestă în cultura românească toate trăsăturile umanismului european al vremii.

Realizatorii traducerii argumentau alegerea unui anumit „izvod“, şi nu a altuia: „de vei osteni a cerceta pre amăruntul înţelesul al aceştii Sfinte Scripturi şi de-l vei potrivi cu niscare izvoade, afară de-n ceale elineşti, lătineşti au sloveneşti, au a altora limbi şi nu să va potrivi, să nu te grăbeşti îndataş a defăina, ce să cauţi că, între alte izvoade elineşti, vei afla un izvod ce au fost tipărit la Francofort, care izvod este cel mai vechiu“. Manifestau o atitudine egală faţă de textele sacre sau profane, cărora le aplică, fără discriminare, aceleaşi criterii, alegând cu atenţie ediţiile critice, indiferent de ce confesiune fusese alcătuitorul lor.

Tot Virgil Cândea a demonstrat că Biblia lui Şerban Cantacuzino a devenit text de supremă autoritate în evoluţia tipăriturilor sacre la noi, toate versiunile în limba română ale Bibliei care i-au urmat celei a lui Şerban Cantacuzino, fie traduceri sau revizuiri, sprijinindu-se pe textul din 1688, chiar dacă autorii au mărturisit sau nu acest lucru. Mai mult, este singura versiune în limba română care a rămas neclintită un secol şi jumătate. Ediţiile care i-au urmat s-au succedat la patru-cinci decenii sau la intervale şi mai scurte. Mitropolitul Andrei Şaguna spunea în prefaţa Bibliei de la Sibiu, din 1858: „limba Bibliei pentru un popor numai odată se poate face. Dacă s-au învins piedica cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul au primit limba aceia, aşa zicând în însăşi fiinţa sa, atunci următorii n-au de a mai face alta, ci numai a o reînnoi şi îndrepta, aşa după cum ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul cel dintâi al Bibliei, de ar fi trăit până în veacurile lor“.

În patrimoniul spiritual al fiecărei naţiuni din spaţiul european, data traducerii Bibliei a fost socotită o sărbătoare. Realizarea Bibliei lui Şerban Cantacuzino reprezintă adevăratul act oficial de naştere a limbii române literare.

Consultant științific – Dorin Matei, redactor-șef Magazin istoric
  • Mona si Dan
  • Avatarul lui Mona si Dan
  • Deconectat
  • Platinum Member
  • Posts: 5537
  • Thank you received: 715
  • Karma: 13
" Daca batranetea ar putea si tineretea ar stii ..."
Noi, Mona si Dan ne bucuram de solidaritatea noastra, a tuturor forumistilor. Aveti admiratia noastra !
Fiind aici, simtim prietenia voastra.
Administratorul a dezactivat accesul public la scriere.