SUBIECT: Istorie si cultura - Curiozitati

Marea Moschee din Samarra

Marea Moschee din Samarra este situată în oraşul Samarra din Irak, la aproximativ 120 km nord de Bagdad, pe malul râului Tigru.



A fost construită în secolul al IX-lea, fiind ctitorită de califul abbasid Al-Mutawakkil, care s-a mutat la Samarra pentru a scăpa de conflictul cu populaţia locală din Bagdad şi a rămas acolo pentru următorii 56 ani – o perioadă în care a construit multe palate, inclusiv cea mai mare moschee în întreg islamul.

Marea Moschee se întindea pe o suprafaţă de 17 hectare; clădirea în sine acoperea 38.000 de metri pătraţi. A rămas cea mai mare moschee din lume timp de 400 de ani, înainte de a fi distrusă de armatele mongole ale lui Hulagu Han, fartele lui Ginghis Han, în timpul invaziei Irakului din anul 1278.



Pereţii exteriori şi impozantul minaret de 52 de metri înălţime sunt tot ce a mai rămas din această unică Mare Moschee.

Moscheea avea un aspect dreptunghiular, cu un perete exterior din cărămidă arsă, de 10 metri înălţime şi 2,65 metri grosime, şi era susţinută de un total de 44 de turnuri semicirculare, inclusiv în cele patru colţuri.

În moschee se putea intra pe una dintre cele 16 porţi. Se spune că la fiecare intrare erau mai multe ferestre mici, arcuite.



Moscheea a avut 17 nave, iar zidurile sale erau acoperite cu mozaicuri din sticlă colorată în albastru închis. Curtea era înconjurată din toate părţile de o arcadă, cea mai mare fiind îndreptată spre Sfânt Mecca.

La 27 de metri de centrul faţadei de nord a moscheei se află Turnul Malwiya, un con în spirală, înalt de 52 de metri şi având lăţimea la bază de 33 de metri. În partea de sus a turnului se păstrează un vestibul rotund, împodobit cu opt nişe ascuţit-arcuite.



Se poate urca în vârful turnului mergând pe calea spiralată. Califul Al-Mutawakkil a urcat de multe ori acest traseu, călare pe măgarul său, pentru a se bucura de privelişte. Minaretul a fost parţial distrus în aprilie 2005, când insurgenţii au bombardat turnul pe care trupele americane l-au folosit ca poziţie de observare.

Britanicii au susţinut că atacul nu a fost îndreptat spre trupele americane, ci a avut drept scop incitarea la violenţă între sunniţi şi şiiţi, pentru continuarea destabilizării

Impresionanta istorie !

Mie, unul mi-ar fi frica sa urc acele trepte . E foarte ciudata chestia , sa nu aiba balustrada.

In rest, fiecare loc are o istoria a sa.

Top 25 cele mai întinse IMPERII din toate timpurile

Istoria a văzut imperii care se întind şi pe o cincime din suprafaţa lumii, altele care au condus sute de milioane de oameni şi altele care au durat mai mult de un mileniu - şi fiecare dintre aceste imperii părea invincibil până să se prăbuşească într-un final, comentează editorii Business Insider, care prezintă clasamentul celor mai puternice 19 imperii din toate timpurile, în funcţie de suprafeţele totale cucerite la apogeul fiecăruia.

25. Imperiul Roman s-a întins la momentul său de expansiune maximă la aproape 5.000.000 de km pătrați ocupând întreaga Europa, cu exceptia părții de nord, precum și nordul Africii. Momentul de expansiune maximă a fost în 117 e.n. la moartea împăratului Traian. Prăbușirea imperiului a survenit pe de o parte din cauza valului de popoare migratoare, pe de alta a corupției și a incompetenței unora dintre împărații care l-au condus. După ce se va despărți în 2 parți: Imperiul Roman de Apus și cel de Rasarit, unul va înceta să existe în 476, iar celalalt se va transforma în Imperiul Bizantin, ce va rezista până în 1453.



24. Dinastia Maurya în subcontinentul indian a reprezentat și momentul de expansiune maximă a unui imperiu în această regiune. Perioada de dominație a dinastiei Maurya o putem socoti din 321-185 î.Hr. Momentul de expansiune maximă este considerat anul 265 î.Hr. când imperiul avea 5.000.000 de km pătrați.



23. Unul dintre cele mai cunoscute și mai puternice imperii ale perioadei medievale si moderne, Imperiul Otoman este și unul dintre cele mai longevive 1299–1923. Perioada sa de maximă extindere coincide cu cel de-al doilea asediu al Vienei - 1683. În acel moment imperiul măsura aproximativ 5.200.000 kilometri.



22. Imperiul lui Alexandru Macedon sau mai exact cuceririle sale, pentru că acest imperiul, cu toate terioriile cucerite, nu a functionat decat în vremea domniei acestuia, măsura la moartea marelui cuceritor în 323 î.Hr. aproximativ 5.200.000 kilometri patrati.



21. Imperiul Tang a fost unul dintre cele mai puternice state din Asia din acel moment. Înființat în anul 618, această dinastie a condus vreme de trei secole destinele Chinei. Momentul de maximă extindere teritoriala a acestui imperiu poate fi socotit anul 715, cand imperiul măsura aproximativ 5.400.000 kilometri patrati

20. Hoarda de Aur a apărut în secolul al XIII-lea pe ruinele fostului Imperiul Mongol și a ocupat sectorul de vest al acestuia. Deși nu a dăinuit foarte mult a ocupat un teritoriu destul de vast, aproximativ 6.000.000 de km patrați. A rezistat până la finele acestui secol când a început să se fărâmițeze.



19. Kaganatul Göktürks s-a întins pe 2,32 milioane de mile pătrate (puţin peste 6 milioane de kilometri pătraţi) la apogeul său, în 557, până când un război civil a dus la prăbuşirea sa, în anul 581. El a rezista împărțit în două până prin secolul VIII.



18. Dinastia imperială Han a ocupat 2,51 milioane de mile pătrate (6,5 milioane de kilometri pătraţi) în anul 100 î.Hr., când şi-a atins apogeul. S-a prăbuşit până în 220 e.n., după o serie de lovituri şi revoluţii.



17. Dinastia Ming se întindea tot pe 6,5 milioane de kilometri pătraţi când şi-a atins apogeul, în anul 1450, dar distrugerea economică şi dezastrele naturale au contribuit la căderea lui, la începutul secolului 17.



16. Imperiul Sasanid se întindea, în anul de apogeu 621, pe 2,55 milioane de mile pătrate (aproximativ 6,6 milioane de kilometri pătraţi) şi a fost ultimul imperiu iranian înainte de naşterea Islamului. Imperiul a căzut în jurul anului 651, în urma declinului economic şi a cuceririi de către califatul islamic.

15. Imperiul Japoniei a fost unul dintre cele mai vaste imperii maritime din istorie, întinzându-se pe 2,86 milioane de mile pătrate (aproximativ 7,4 milioane de kilometri pătraţi) în anul său de vârf 1942, înainte să se predea Aliaţilor, pe 2 septembrie 1945.



14. Imperiul Ahemenid, cunoscut şi ca Primul Imperiu Persan, se întindea pe o suprafaţăt de 3,08 milioane de mile pătrate (apr. 7,9 milioane de kilometri pătraţi) în anul de apogeu 480 î.Hr., înainte să cadă în faţa lui Alexandru cel Mare, în 330 î.Hr.



13. Primul Imperiu Colonial Francez acoperea 3,12 milioane de mile pătrate (apr. 8,08 milioane de kilometri pătraţi) în anul de vârf 1754, înainte ca o serie de războaie cu Marea Britanie să aibă ca rezultat pierderea de către ambele ţări a majorităţii coloniilor din Lumea Nouă.



12. După declararea independenţei faţă de Portugalia, Imperiul Braziliei acoperea o suprafaţă de 3,28 milioane de mile pătrate (8,49 milioane de kilometri pătraţi) în anul de apogeu 1822, dar avea să piardă în curând teritoriile care alcătuiesc acum Uruguay-ul modern, iar imperiul avea să cadă într-o lovitură din 1889.



11. Califatul Rashidun se întindea pe 3,6 milioane de mile pătrate (apr. 9,32 milioane de kilometri pătraţi) în anul de vârf 654, înainte să fie urmat de un alt Califat Islamic. Era, în acel moment din istorie, cel mai vast imperiu în funcţie de teritoriul ocupat.

10. Imperiul Portughez a atins 4 milioane de mile pătrate (apr. 10,3 milioane de kilometri pătraţi) la apogeul său, în 1815, înainte să piardă Brazilia şi majoritatea celorlalte teritorii în următorii 150 de ani.



9. Califatul Abbasid acoperea 4,29 milioane de mile pătrate (11,1 milioane de kilometri pătraţi) în anul de vârf 850, înainte să piardă teritoriu în faţa otomanilor, care au ocupat capitala Cairo în 1517.



8. Mult mai întins decât primul imperiu, Al Doilea Imperiu Colonial Francez se întindea pe 5 milioane de mile pătrate (apr. 12,9 milioane de kilometri pătraţi) în anul de apogeu 1938, înainte să piardă teritorii în mişcarea de decolonizare postbelică.



7. Dinastia Yuan, prima care a condus întreaga China, se întindea pe 5,4 milioane de mile pătrate (13,9 milioane km pătraţi) în perioada de vârf, în 1310, înainte să fie răsturnată de Dinastia Ming, în 1368.



6 Dinastia Qing, ultima dinastie imperială a Chinei, controla 5,68 milioane de mile pătrate (14,7 milioane km pătraţi) în 1790, anul de vârf. Dinastia a căzut în 1912, în urma înfrângerii de către puterile străine în timpul Rebeliunii Boxer şi al altor revolte locale.

5. Califatul Omeiad se întindea pe 5,79 milioane de mile pătrate (apr. 14,9 milioane km pătraţi) în perioada sa de apogeu din secolul 7, înainte să fie înfrânt de abasizi, în 750.



4. În perioada sa de vârf, secolul 18, Imperiul Spaniol guverna 13% din teritoriul întregii lumi - 7,5 milioane de mile pătrate (19,4 milioane km pătraţi), înainte să îşi piardă majoritatea teritoriului în războaiele de independenţă dintre Spania şi America, din secolul 19.



3. Imperiul Rus se întindea pe 8,8 milioane de mile pătrate (22,7 milioane km pătraţi) în anul de vârf 1866. A fost răsturnat de Revoluţia din Februarie în 1917 şi înlocuit cu Uniunea Sovietică.



2. Imperiul Mongol controla o suprafaţă de 12,7 milioane de mile pătrate (32,8 milioane km pătraţi) la apogeul său, în 1279, întinzându-se de la Marea Japoniei spre Europa de Est, dar s-a dezintegrat în entităţi concurente în jurul anului 1368.



1. Cu o întindere pe mai multe continente, Imperiul Britanic ocupa, în anul de apogeu 1922, peste 13 milioane de mile pătrate (apr. 33,6 milioane km pătraţi), înainte să înceapă colonizarea, în Al Doilea Război Mondial.

Leul romanesc, la aniversare - vremurile cand un leu cumpara 10 paini

Leul a fost instituit ca moneda oficiala a romanilor la data de 16 septembrie 1835, prin decizia lui Alexandru Ghica, domnul Tarii Romanesti.



In acea vreme, in Tara Romaneasca si Moldova circulau mai multe monede straine, cea mai cunoscuta fiind talerul olandez. Lowenthalerii sau "leii olandezi" au circulat pana pe la 1750, un leu fiind echivalentul a 60 de parale, informeaza TVR.

Primele monede au fost batute abia in 1867, in timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cand a aparut legea prin care era infiintat sistemul monetar romanesc. Intre timp, Cuza incercase fara succes introducerea unei monede nationale numita "romani" sau "romanat".

Prin Legea monetara adoptata la 22 aprilie 1867 a fost instituit leul ca moneda nationala, egal cu 100 de bani (moneda divizionara) si tot atunci Principatele Unite au adoptat sistemul monetar zecimal si metric al Uniunii Monetare Latine.



1867 a fost si anul in care leul a fost cel mai puternic din istorie. La acea data cu un singur leu se puteau cumpara zece paini, in timp ce un litru de vin costa 0,40 lei, un kilogram de carne 0,34 lei, iar kilogramul de cartofi era 0,05 lei.

O precizare ;

Este un subiect istoric, tine de cultura si mentalitatea unui popor, este senzational si probabil ar trebuii sa ne dea de gandit ce insemna viata in general.

Moştenitorii părintelui nazismului sunt miliardari şi în zilele noastre

Presa internaţională reface parcursul averii moştenite de copiii şi nepoţii ministrului german al propagandei, Joseph Goebbels, mâna dreaptă a liderului nazist Adolf Hitler. Urmaşii naziştilor sunt miliardari şi în zilele nostre şi conduc afaceri care rezistă de zeci de ani.


"Dragul meu fiu! Suntem în buncărul Fuhrerului deja de şase zile. Tati, cei şase frăţiori ai tăi şi cu mine vom da vieţilor noastre naţionalist-socialiste un sfârşit onorabil. Harald, dragul meu fiu, vreau să-ţi transmit ce am învăţat în viaţă: Fii loial. Loial ţie, poporului tău şi ţării tale." În primăvara anului 1945, Harald Quandt, un ofiţer de 23 de ani din divizia aeriană germană Luftwaffe, era ţinut prizonier de război în portul libian Benghazi, când a primit o scrisoare de rămas-bun de la mama sa, Magda Goebbels, soţia ministrului german al propagandei , Joseph Goebbels.

Biletul scris de mână confirma vestea devastatoare pe care o primise zilele trecute: mama sa s-a sinucis alături de soţul ei, pe 1 mai, după ce au înghiţit capsule de cianură, alături de cei şase copii, Helga, Hildegard, Helmut, Hedwig, Holdine şi Heidrun - fraţii vitregi ai celor doi supravieţuitori, Herbert şi Harald.

Cine sunt cei şase moştenitori ai naziştilor-miliardari

Harald Quandt a fost eliberat din captivitate în 1947. Şapte ani mai târziu, el şi fratele său vitreg Herbert - Harald a fost singurul copil supravieţuitor din prima căsnicie a Magdei Goebbels cu Guenther Quandt, în timp ce Herbert este fiul lui Guenther Quandt cu o altă femeie - au moştenit imperiul industrial construit de tatăl lor, Guenther Quandt, producătorul armelor de foc Mauser şi al rachetelor antiaeriene pentru maşina de război al celui de-al Treilea Reich.



Printre cele mai valoroase active se numără un pachet minoritar la constructorul de maşini Daimler AG. Câţiva ani mai târziu aveau să cumpere o parte din Bayerische Motoren Werke AG (BMW). Cei doi fraţi au murit acum câteva decenii, însă moştenirea lor s-a transmis copiilor. Văduva lui Herbert, Johanna Quandt, de 86 de ani, şi copiii lor, Susanne Klatten şi Stefan Quandt, au rămas în atenţia publicului ca acţionari majoritari ai BMW.

Fiicele miliardare ale lui Harald Quandt - Katarina Geller-Herr, de 64 ani, Gabriele Quandt, de 63 ani, Anette-Angelika May-Thies, în vârstă de 61 de ani şi Colleen-Bettina Rosenblat-Mo, de 53 de ani au preferat să rămână în umbră. Cele patru surori au moştenit 1,5 miliarde de mărci germane, după moartea mamei lor, Inge, în 1978, potrivit biografiei familiei, "Die Quandts".

Ele şi-au gestionat averea prin compania Harald Quandt Holding GmbH, o companie de investiţii denumită după tatăl lor. Fritz Becker, directorul general al companiilor familiei, susţinea că surorile realizau un profit anual de 7% de la fondarea companiei din 1981 până în 1996, crescând ulterior la 7,6% pe an. "Familia vrea să rămână în umbră, iar situaţia este convenabilă pentru mine", spunea Becker într-un interviu din biroul său din Bad Homburg: "Ne investim banii pe tot mapamondul, iar dacă investim un milion, 500 de milioane sau trei miliarde, cui îi pasă?". Împreună, cele patru surori - alături de cei doi copii ai unei rude decedate - împart o avere de cel puţin şase miliarde de dolari, ceea ce înseamnă o avere netă de 1,2 miliarde de dolari, potrivit Bloomberg Billionaires Index. Ei nu au apărut niciodată în mod individual în vreunul din clasamentele internaţionale ale celor mai bogaţi oameni de pe Glob.

Ionel Brătianu, regele neîncoronat care a condus România din umbră şi s-a iubit cu nora lui Cuza şi cu Regina Maria

La 24 noiembrie 1927 a încetat din viaţă Ion I. C. Brătianu, om politic, fost prim-ministru, cel de numele căruia se leagă Unirea cea Mare (1918), Constituţia României (1923), introducerea votului universal, reforma agrară. Din 1909, până la moarte, a fost preşedinte al PNL (n. 20 august 1864)

Ion I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, judeţul Argeş - d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti), om politic, inginer, prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române. Dominând cu autoritate viaţa politică din România timp de două decenii, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi politice din istoria României. Viaţa sa aproape s-a confundat cu aceea a Partidului Naţional Liberal, pe care l-a condus şi prin care s-a realizat ca om politic.

Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”.

Reformele adoptate pentru consolidarea statului naţional unitar român, faptul că a fost unul dintre principalii ctitori ai României Mari, ideal secular al poporului român, i-au determinat pe istorici să-l numească cel mai mare om politic şi bărbat de stat al României din toate timpurile, „o adevărată şcoală politică”.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. Nu avea nici 13 ani când tatăl îi încredinţează o sarcină de mare răspundere. În timpul Războiului de Independenţă, Ionel îl însoţeşte pe tatăl său pe front, deşi era doar un copil.

În 1882, tânărul Brătianu devine absolvent al Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti, după care urmează un stagiu de şase luni în serviciul militar, primind la final gradul de sublocotenent. Din toamna anului 1883, se stabileşte la Paris pentru a-şi definitiva studiile superioare. Aici, frecventează Şcoala preparatorie „Saint-Barbe”, Şcoala Politehnică, apoi Şcoala de poduri şi şosele, obţinând diploma de inginer în 1889.

În acelaşi an revine în ţară şi începe să profeseze ca inginer specialist la construcţia căii ferate Iaşi - Paşcani. Invitat să locuiască în palatul de la Ruginoasa, tânărul liberal începe să aibă o idilă cu Maria Moruzi-Cuza. Aceasta se căsătorise în 1889 cu Alexandru Cuza, fiul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Soţul a murit la doar şase luni de la căsătorie, astfel că palatul a rămas moştenire soţiei. Pentru a-şi oficializa relaţia, cei doi se cunună în 1897, dar se despart la scurt timp după aceea. Cu Maria, Ionel Brătianu a avut singurul copil, Gheorghe Ion, pe care l-a recunoscut ca fiu legitim. După mai multe aventuri, Ionel Brătianu se va căsători pe 4 martie 1907 cu Eliza Ştirbei, pe care a determinat-o să divorţeze de Alexandru Marghiloman, unul dintre liderii conservatorilor.

Brătianu şi gruparea Oculta

După moartea tatălui său, la 4 mai 1891, conducerea Partidului Naţional Liberal a fost preluată de unchiul său, Dimitrie C. Brătianu. Acesta se stinge din viaţă doar un an mai târziu. În aceste condiţii, congresul partidului îl alege preşedinte pe Dimitrie Alexandru Sturdza. Ionel Brătianu se simte îndatorat să continue opera politică a părintelui său, astfel că în 1895 candidează pentru Parlament la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj.

Încă de la debutul său în viaţa politică, Ionel Brătianu a fost sprijinit de gruparea „Oculta”, formată din membrii ai partidului care doreau ca acesta să preia conducerea liberalilor. Acestă grupare era condusă de Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, care exercita o mare influenţă în partid, acţionând din umbră, ocult, de unde şi denumirea grupării. Acesta vedea în tânărul liberal un viitor mare om politic al României. Brătianu dorea să reformeze partidul sub toate aspectele, iar în scurt timp a devenit liderul tinerilor liberali, care erau hotărâţi să contribuie la accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti. În 1899, Ionel Brătianu reuşeşte să-i atragă în rândul PNL pe liderii socialişti din PSDMR, care astfel şi-au atras renumele de „generoşi”. Brătianu avea întâlniri frecvente cu liderul socialiştilor, Constantin Stere. Aceştia doreau înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale, iar liberalul le răspundea spunându-le că acesta este şi crezul său politic.

Pe 14 februarie 1901, odată cu numirea unui nou cabinet liberal, Ionel Brătianu primeşte portofoliul Ministerului Lucrărilor Publice, iar în urma remanierii guvernamentale din 9 ianuarie 1902 primeşte şi interimatul Ministerului de Externe, al cărui titular va deveni pe 18 iulie. Din această poziţie s-a ocupat îndeaproape de situaţia românilor din Imperiul Otoman şi Austro-Ungar, acordând o atenţie specială românilor din Transilvania, pe care îi sprijinea moral şi politic.

Conducând grupul tinerilor liberali, Brătianu evita să riposteze bătrânilor din partid, care se opuneau reformelor.

Începând cu anul 1907, poziţia lui Ionel Brătianu în Partidul Naţional Liberal s-a întărit considerabil. Ca ministru de Interne, el controla administraţia de stat şi filialele locale ale partidului.

Victima unui atentat

După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, pe 27 decembrie 1908 a avut loc o şedinţă a la care au luat parte şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî soarta partidului şi a guvernării. Iniţial, Mihail Pherekyde este propus ca succesor, în calitate de cel mai vechi fruntaş liberal. Dar acesta îl propune la rândul său pe Ion I. C. Brătianu care, în opinia fruntaşului, cumula „talentul, hărnicia, tinereţea şi un nume simbolic pentru România". În aceeaşi zi, a fost emis şi decretul regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României.

Pe 11 ianuarie 1909, a avut loc Congresul partidului, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”.

Un moment tensionat din viaţa fruntaşului liberal se consumă pe 8 decembrie 1909. Primul ministru a fost victima unui atentat, fiind împuşcat de un anume Gheorghe Stoenescu, lucrător C.F.R., în timp ce se îndrepta spre casă de la şedinţa Senatului. Ulterior, atentatorul a declarat că dorea să dea un exemplu clasei politice, considerându-l pe primul ministru vinovat de scumpirea traiului zilnic. După două săptămâni a fost votată „Legea Orleanu”, care interzicea dreptul la asociere şi la grevă pentru salariaţii statului, dar garanta libertatea muncii. Încă de la începutul primului său mandat, primul ministru pleda pentru înfăptuirea reformelor agrară şi electorală, revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus regelui extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat. În faţa acestei situaţii, liderul liberalilor îşi depune mandatul pe 28 decembrie 1910.

Regele neîncoronat

După o guvernare conservatoare, Ion I. C. Brătianu este chemat pentru a doua oară să formeze Consiliul de Miniştri pe 4 ianuarie 1914. După câştigarea alegerilor parlamentare, preşedintele Partidului Naţional Liberal expune pe 21 februarie 1914 problema revizuirii Constituţiei.

Declanşarea Primului Război Mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi.

Pe 27 septembrie 1914, regele Carol I se stinge din viaţă, ceea ce însemna pentru România libertatea de a merge la război împotriva Austro-Ungariei. Aşadar, în noul context, primul ministru a devenit figura centrală a vieţii politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage renumele de „rege neîncoronat”.

Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori preşedinte al Consiliului de Miniştri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naţionale şi de două ori ministru al afacerilor externe.

A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând ţara în momentele dificile ale retragerii în Moldova.

A fost conducătorul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit obligaţia de a răspunde reproşului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilităţii sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum şi convingerea aliaţilor cu privire la justeţea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

În 1922, după ce avuseseră loc realizarea şi recunoaşterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-şi reforma agricolă şi votarea noii constituţii din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influenţă disproporţionată asupra monarhului, impunând acestuia opţiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunţarea principelui moştenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moştenitor Carol de la succesiunea tronului.

Ion I. C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie.

Fruntaşul liberal a ştiut foarte bine să-şi aleagă colaboratorii, valorificând la maximum capacităţile lor. Deşi avea doi fraţi, Ionel Brătianu l-a pregătit pentru succesiunea la conducerea Partidului Naţional Liberal pe Ion G. Duca, intuind capacităţile sale politice. Un factor important al dominaţiei sale politice a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria, cu care a avut şi o relaţie amoroasă.

Sursa: Enciclopedia României

Cleopi

O istorie inedita despre mentalitatea umana.

Unii au crezut si asa ceva. Iata un prilej de meditatie pentru omul obisnuit.

Comoară descoperită într-un mormânt de peste 2.000 de ani

Arheologii chinezi au făcut o descoperire spectaculoasă înainte de Crăciun.



Acestia au gasit nu mai putin de 285 de "prajituri din aur" in mormantul atribuit asa-numitului Marchiz de Haihun – Liu He, nepotul imparatului Wu din Dinastia Han.

Mormântul lui Liu He, nepotul împăratului Wu, este cel mai important din complexul mortuar ercetat, care se găsește în provincia Jiangxi.

Liu He a domnit si el ca imparat, insa doar 27 de zile, fiind detronat din cauza incapacitatii sale de a carmui, iar apoi trimis sa guverneze mica provincie Haihun, in nordul regiunii Jiangxi. Aici a si murit, la doar 33 de ani, in anul 59 inainte de Hristos.

Mormantul sau este cel mai bine conservat mormant regal din perioada dinastiei Han de Vest. Arheologii il excaveaza inca din 2011 si au descoperit de-a lungul anilor mii de obiecte de patrimoniu, inclusiv un presupus portret al lui Confucius.

Tudor Arghezi s-a aflat pe lista de propuneri pentru premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965


Scriitorul român Tudor Arghezi s-a aflat pe lista de propuneri pentru premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965, alături de autori precum Vladimir Nabokov, Pablo Neruda şi Jorge Luis Borges, distincţia fiind acordată în acel an lui Mihail Şolohov.




Academia suedeză, instituţia care selectează autorii care primesc premiul Nobel, a făcut publică pe site-ul său lista scriitorilor propuşi la această prestigioasă distincţie pe anul 1965. Nominalizările la premiul Nobel sunt ţinute secrete timp de 50 de ani.

Astfel, pe lista de propuneri pentru premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965 apar 90 de scriitori, printre care şi Tudor Arghezi.

Alături de Tudor Arghezi, pe această listă, care este datată 1 februarie 1965, apar şi scriitorii Vladimir Nabokov, Pablo Neruda, Jorge Luis Borges, Samuel Beckett, W. Somerset Maugham, Heinrich Böll, Ernst Jünger şi André Malraux.

Scriitorul român a fost propus la premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965 de filologul italian Angelo Monteverdi (1886 - 1967), profesor de literatură română la Universitatea din Roma.

Tudor Arghezi s-a numărat printre candidaţii la această prestigioasă distincţie cu doar doi ani înainte de decesul său, în 1967, la vârsta de 87 de ani.

Tudor Arghezi (1880-1967) a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori români, autor de teatru, proză, pamflete şi literatură pentru copii, opera sa poetică fiind însă componenta esenţială a scriiturii sale. Primul volum, "Cuvinte potrivite", l-a publicat în 1927, printre cărţile sale capitale numărându-se romanul parabolic "Cimitirul Buna-Vestire" (1934), "Versuri" (1936), "Versuri alese" (1946), "Bilete de papagal" (1946), "Cântare omului" (1955), "Poeme noi" (1963), "Versuri lungi" (1965), "Litanii" (1967), ultimul volum antum fiind "Noaptea" (1967). În 1936 şi 1946 a primit Premiul Naţional de poezie, iar în 1955 a fost ales membru titular al Academiei Române, pentru ca în 1965 să fie recompensat cu prestigiosul Premiu Herder, potrivit biografiei sale prezentate pe site-ul editurii Art, care publică mai multe volume ale scriitorului.

Premiul Nobel pentru literatură pe anul 1965 a fost câştigat de Mihail Şolohov (1905-1984). Cu un an înainte, Jean-Paul Sartre refuzase acelaşi premiu tocmai pentru că nu-i fusese încă acordat lui Şolohov. Primul dintre cele patru volume ale "Donului liniştit", scrise de Mihail Şolohov, a apărut în 1928, pe când autorul avea douăzeci şi trei de ani. Cartea a fost imediat recunoscută drept genială, dar asta lui Şolohov i-a adus şi mari probleme: a fost acuzat de plagiat, principala "dovadă" împotriva lui fiind că era prea tânăr ca să poată scrie o carte atât de mare. Nu l-a ajutat nici faptul că, în anii ’40, manuscrisele primelor două volume au "dispărut". A trecut mai bine de o jumătate de secol până când manuscrisele au putut fi răscumpărate şi studiate prin cele mai moderne mijloace. Iar verdictul a fost clar: fără umbră de îndoială, autorul cărţii este Mihail Şolohov, conform informaţiilor publicate pe site-ul editurii Univers.

Potrivit site-ului nobelprize.org, în fiecare an, Comitetul Nobel trimite membrilor Academiei Suedeze, profesorilor universitari, oamenilor de ştiinţă din numeroase ţări, laureaţilor la acest premiu, dar şi unor alte categorii de persoane invitaţii prin care îi roagă să facă propuneri pentru candidaţii la premiile Nobel din anul următor.

Premiile Nobel sunt decernate din 1901, cu excepţia celui pentru economie, instituit în 1968 de Banca centrală din Suedia, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la fondarea acestei instituţii. Premiile au fost create după moartea inginerului sudez Alfred Nobel (1833 - 1896), inventatorul dinamitei, conform voinţei sale din testament.

Laureaţii primesc câte o medalie din aur şi un premiu în valoare de 8 milioane de coroane suedeze (930.940 de euro), care poate fi împărţit între cel mult trei câştigători pe fiecare categorie.

Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2015 a fost primit de scriitoarea şi jurnalista Svetlana Aleksievici, din Belarus, "pentru scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre", potrivit motivaţiei Comitetului Nobel.

A opta minune a lumii: bisericile săpate în piatră din Etiopia

Undeva în inima Etiopiei se află un ansamblu monumental de 11 biserici săpate în piatră. Loc de pelerinaj pentru creștini, bisericile din Lalibela se numără printre cele mai frumoase monumente creștine din Africa. Despre acest sit, scriitorul polonez Ryszard Kapuściński scria că este nedrept că nu se numără printre cele șapte minuni ale lumii, căci este ireal de frumos.

Cele 11 biserici medievale săpate în piatră se află într-o zonă montană din inima Etiopiei, în Lalibela. Situl medieval se află la 645km distanță de capitala Addis Ababa. Construcția lor este atribuită de specialiști –Regelui Lalibela, care și-a propus în secolul al XII-lea să construiască un nou Ierusalim, asta după ce Orașul Sfânt, cucerit de musulmani, era închis pentru creștini. Prin construcția acestui ansamblu religios, Regele a căutat să obțină și sprijinul puternicei biserici ortodoxe etiopiene pentru a se ăpăra în fața rivalilor săi.

Cele 11 biserici sunt construite la nord, respectiv la est de un canal artificial care reprezintă Iordanul. Acestea sunt: Biet Medhani (Casa Mântuitorului Lumii), cea mai mare dintre toate; ea este o copie a catedralei Sfânta Maria din Aksum și e cea mai mare biserică monolitică de pe pământ; Biet Mariam (Casa Sfintei Maria); Biet Maskal (Casa Sfintei Cruci) ; Biet Denagel (Casa Fecioarelor Martire); Biet Golgotha Mikael (Casa Golgotei și a Sfântului Mihail); iar la est de canal: Biet Amanuel (Casa Sfântului Emanuel); Biet Mercoreos (Casa Sfântului Mercurius); Biet Abba Libanos (Casa Abatelui Libanos); Biet Gabriel Rafael (Casa Sfinților Gabriel și Rafael), Biet Lehem (Casa Sfintei Pâini) și, separată de celelalte, Biet Ghirghis (Casa Sf. Gheorghe, în formă de cruce).







Bisericile au fost săpate în piatră. Fiecare biserică a fost creată prin săparea unui șanț imens cu patru laturi, apoi excavarea până la câțiva metri adâncime. S-au format astfel monoliți imenși din piatră în care s-au cioplit uși, ferestre, coloane, acoperișuri etc. Ansamblul are și un extins sistem de șanțuri de canalizare, tranșee și pasaje pentru ceremonii, precum și catacombe. Situl etiopian este cu atât mai impresionant cu cât ne gândim că la construcția lui s-a folosit doar munca manuală, cu ciocane și dălți.

Se spune că Lalibela a dorit excavarea acestor biserici din piatră pentru ca musulmanii să nu le poată distruge.

Locul a devenit încă din secolul XII loc de pelerinaj pentru copții creștini.

Proiectul lui Lalibela a avut două consecințe neașteptate. Mai întâi, situl – de o frumusețe aproape ireală – a devenit imediat loc de pelerinaj pentru creștinii din regiune. Apoi regele însuși a decis să se dedice unei vieți religioase; după 20 de ani pe tron, a abdicat și a trăit tot restul vieții ca pustnic, izolat într-o peșteră. De atunci, el este considerat de către etiopieni un sfânt și venerat ca atare.

Bisericile au fost folosite în continuu încă din secolul al XII-lea (majoritatea ca biserici, două dintre ele posibil ca reședințe regale). Primii europeni care le-au descoperit au fost portughezii, în anii 1520. Unul dintre exploratorii ajunși atunci în zonă scria în jurnal că situl este atât de impresionant, încât se așteaptă ca cei care-i vor citi notele să creadă că minte când descrie frumusețea bisericilor săpate în piatră.







Situl de la Lalibela a fost inclus în patrmoniul mondial UNESCO în 1978.

Asta da minune !
Biserica ortodoxa in Africa. Si in Evu mediu. Absolut surprinzator. Probabil urmare a colonizarii venite din Europa crestina.

Cum arata un castel scos la vanzare pentru 12 milioane lire sterline

Resedinta familiei amiralului Nelson, marele erou de razboi al Marii Britanii, este scoasa la vanzare. Proprietarul imobilului istoric, situat in comitatul Wiltshire, din sudul tarii, cere 12 milioane de lire sterline.



Castelul construit in 1733 dupa proiectul arhitectului John James of Greenwich, pentru Sir Peter Vandeput, face parte din categoria cladirilor cu o valoare deosebita.


E adevarat ca Lordul Nelson, ucis in 1805 in timpul Bataliei de la Trafalgar, nu a locuit niciodata in aceasta casa, oferita in dar de parlamentul britanic mosternitorilor renumitului amiral, care au detinut castelul timp de mai bine de 100 de ani.


In 1948, imobilul trece in proprietatea lui Sir John Osborn, fiul omului de afaceri Oliver Ltttelton. In 1995 resedinta este cumparata de businessmanul Michael Weyd.


Cladirea, realizata in stil baroc, dispune de 11 dormitoare, o sufragerie, un salon de muzica. Picturile poarta semnatura renumitului artist din secolul al 18-lea, Giovanni Battista Cipriani.


Peretii casei sunt decorati cu tablouri care poarta semnaturi celebre si care, de-a lungul timpului, au fost restaurate de maestii italieni.


De precizat ca inclusiv mobila dateaza din secolul al 18-lea.