Viata merge inainte, dar altfel!
Singur, bolnav, neputincios. Familie destramata, copii care abia ma saluta si pe care nu-i pot ajuta, prieteni care m-au uitat. Spitale, tratamente, suferinta, izolare, frustrare. Frica continua ca o sa fie si mai rau.
Cam asta este povestea esecului vietii mele care de 25 de ani merge mereu in jos. Fiecare zi pare mai rea decat cea de dinainte, fiecare an este mai urat decat cel precedent...
"Omul este neputincios doar daca nu se bazeaza pe propriile puteri" spus cineva. Mai sunt eu bun la ceva? Mai am ceva de oferit? Mai am puterea sa ma implic in ceva, mai pot sa ma simt intre oameni?
Am descoperit ca exista o multime de oameni care, asemeni mie, au fost loviti de soarta. Am inceput sa pretuiesc si sa admir. Mi-am dat seama ca pot face parte dintr-o comunitate, ca am multe de invatat de la altii si ca am de oferit.