Asa cum bine spun, "viata noastra nu este precum cea a semenilor nostri". Greu de inteles pentru cei ce nu le calca pragul. Intr-o lume plina de nenorociri, necazurile altora sunt aproape derizorii. Sunt perioade in viata fiecaruia in care toate merg prost si parca toate vin in acelasi timp, de aici si expresia "un lucru rau nu vine niciodata singur"...
Pentru multi bolnavi diagnosticul in cazul unor boli incurabile, a unor prejudicii de natura fizica sau afectiuni neuro-motorii, este o eticheta de genul "stigmatizat" care determina un soc, o prabusire a lumii sale reale. Comunicarea medic-pacient nu ar trebui sa se rezume la anuntarea diagnosticului, ci ar trebui sa vizeze si explicarea diagnosticului, a variantelor de tratament si a consecintelor lor. Medicul trebuie sa fi e deschis intrebarilor pacientului si sa incerce sa-i explice procedurile medicale la care ar putea fi supus pe intelesul lui. Adesea medicii nu fac acest lucru, iar pacientii se informeaza de la alti bolnavi, de la care afla de multe ori variante exagerate, scenarii catastrofale etc.
Comunicarea unui diagnostic privind o boala cu prognostic rezervat ar trebui facuta numai dupa investigatii minutioase si repetate. De altfel este de dorit evitarea socului. Desigur nu e nevoie ca medicul sa fie psiholog sau magician pentru a ghici firea pacientului, poate insa adopta o atitudine care sa vina in intampinarea nevoilor bolnavului. Vorbind cu el despre istoricul bolilor sale, poate afla cum anume a reactionat in fata altor situatii, daca are rude bolnave in familie, a caror stare l-a marcat etc.
Sunt pacientii pentru care numai suspiciunea de boala este extrem de traumatizanta, fie ca au avut parinti sau frati care au suferit de aceeasi maladie, fie ca au o imagine sumbra a suferintei pe care o vor trai. In aceste cazuri, infirmarea suspiciunii de boala nu este suficienta. Vor trai mereu cu teama ca se vor imbolnavi sau ca medicii nu i-au pus bine diagnosticul. Din nou, atitudinea binevoitoare, inspirarea increderii, empatia medicului pot face minuni.
Depresia este o maladie mentala caracterizata printr-o modificare profunda a starii timice, a dispozitiei, in sensul tristetii, al suferintei morale si incetinirii psihomotorii, asociindu-se in general cu anxietatea, depresia intretine la pacient o impresie dureroasa de neputinta globala, de fatalitate disperata, iar uneori antreneaza ruminatii subdelirante pe tema culpabilitatii, a indignitatii, a autoaprecierii, putand conduce la luarea in considerare a sinuciderii si, uneori, la realizarea acesteia.
Una dintre cele mai frecvente manifestari asociate ale bolii depresive poate fi considerata tulburarea somnului. Adesea aceasta marcheaza debutul unui episod depresiv si se afla printre principalele acuze ale bolnavilor. Plangerile din partea persoanelor care sufera de depresie se refera la perioada de adormire sau la perioada ulterioara, atunci cand se trezesc in mijlocul noptii si nu mai pot sa readoarma.
Exista cateva tipuri de insomnii: insomnia prin trezire precoce, catre ora patru sau cinci dimineata, cu o stare de neliniste si consideratii lugubre, cu o teama fata de ziua urmatoare; insomnia de adormire, cu ruminatii chinuitoare, incoercibila, a unor idei, evocand mai mult anxietatea; trezirile repetate in cursul noptii. Uneori cele doua fenomene sunt intricate. Oboseala este conditionata de insomnie, pentru persoana depresiva somnul nefiind odihnitor. Unele forme ale depresiei sunt insotite de o prelungire a perioadei de somn (hipersomnie), dar fara a fi resimtita ca o binefacere; acest simptom este pus in evidenta de depresiile sezoniere.
In cele mai multe cazuri, insomnia este un simptom al stresului, o reactie la schimbare, la pierdere. Desigur, sunt si cazuri in care insomnia este simptomul unei tulburari grave.
